Politici economice. Gânduri pentru cei de azi şi cei de mâine

Ludwig von Mises

Cartea conţine cele şase prelegeri susţinute de Mises la Buenos Aires în 1958 şi publicate postum în limba engleză, în anul 1979, sub titlul Economic Policy. Thoughts for today and Tomorrow. Prelegerile erau adresate unui public începător şi, de aceea, cartea este ideală pentru un prim contact cu modul de gândire al lui Mises şi al Şcolii austriece.

Mai mult, cartea este importantă pentru că tratează simplu chestiuni ce sunt esenţiale pentru convieţuirea oamenilor în societate.

Înţelegerea lor sau schimbarea punctului de vedere asupra lor în direcţia sugerată de Mises, se aseamănă unei schimbări bruşte de mediu, unei treceri subite de la întuneric la lumină.

Cartea este admirabilă şi pentru robusteţea dată de continuitatea de la o prelegere la alta, acesta fiind un motiv în plus pentru a o citi.

CUPRINS

Cuvânt înainte de Margit von Mises

I. Capitalismul

II. Socialismul

III. Intervenţionismul

IV. Inflaţia

V. Investiţiile străine

VI. Politici şi idei

 

Cuvânt înainte

Cartea aceasta reflectă pe deplin poziţia fundamentală a autorului, cea pentru care Ludwig von Mises a fost -- şi încă mai este -- admirat de urmaşii săi intelectuali şi detestat de adversari.... Deşi fiecare din cele şase lecţii poate fi apreciată ca un eseu independent, armonia lor de ansamblu prilejuieşte cititorului o satisfacţie estetică similară celei pe care o încercăm în faţa unui edificiu arhitectonic bine închegat.

Fritz Machlup,

Princeton,

1979

Spre sfârşitul anului 1958, când soţul meu a fost invitat de Dr. Alberto Benegas-Lynch să facă o călătorie în Argentina şi să susţină acolo un ciclu de conferinţe, am fost rugată să-l însoţesc. Cartea aceasta conţine, în scris, cele ce a spus soţul meu sutelor de studenţi argentinieni care au participat la acele conferinţe.

Am sosit în Argentina câţiva ani după ce Perón fusese silit să părăsească ţara. El guvernase distructiv şi distrusese complet fundamentele economice ale Argentinei.

Succesorii lui nu erau cu mult mai buni. Ţara era pregătită pentru idei noi, iar soţul meu era de asemenea pregătit să le ofere.

Lecţiile lui au fost rostite în limba engleză, în enorma sală de conferinţe a Universităţii din Buenos Aires. În două camere alăturate cuvintele lui erau tălmăcite simultan în spaniolă, pentru studenţi care le urmăreau în căşti. Ludwig von Mises a vorbit fără nici un fel de ocolişuri despre capitalism, socialism, intervenţionism, comunism, fascism, politici economice şi pericolul dictaturii. Tinerii aceia, care-l ascultau pe soţul meu, nu ştiau multe despre libertatea pieţei sau despre libertatea individuală.

După cum am scris în My Years with Ludwig von Mises, cu privire la împrejurarea aceea, "Dacă cineva ar fi îndrăznit pe atunci să atace comunismul sau fascismul aşa cum făcea soţul meu, poliţia ar fi dat buzna şi l-ar fi reţinut imediat, iar adunarea ar fi fost împrăştiată".

Auditoriul a reacţionat ca şi cum s-ar fi deschis o fereastră, şi prin ea ar fi pătruns în camere o adiere de aer proaspăt. El vorbea liber, fără nici un fel de note. Ca de obicei, îşi ordona gândurile după numai câteva cuvinte, notate pe o bucăţică de hârtie. Ştia exact ce anume dorea să spună şi, întrebuinţând termeni relativ simpli reuşea să-şi comunice ideile unui auditoriu nefamiliarizat cu opera lui, astfel încât cu toţii înţelegeau exact ce anume li se spunea.

Lecţiile au fost înregistrate, iar aceste înregistrări transcrise ulterior de un secretar de limbă spaniolă, al cărui manuscris dactilografiat l-am găsit printre documentele postume ale soţului meu. Lectura acelor pagini, mi-a evocat amintirea vie a entuziasmului deosebit cu care au primit acei argentinieni cuvintele soţului meu. Şi mi s-a părut, în calitate de ne-economistă, că lecţiile acestea, rostite în faţa unui auditoriu sud-american nespecializat, erau mult mai uşor de înţeles decât multe dintre scrierile mai teoretice ale lui Ludwig von Mises.

Am considerat că ele conţineau atât de mult material valoros, atâtea gânduri importante astăzi şi în viitor, încât ar trebui făcute accesibile marelui public.

Deoarece soţul meu nu-şi revizuise niciodată transcrierile lecţiilor sale în vederea publicării lor în volum, sarcina aceasta a rămas în seama mea. Am fost extrem de atentă să păstrez intact sensul fiecărei propoziţii, să nu schimb nimic din conţinut şi să păstrez toate expresiile pe care soţul meu le utiliza adesea şi cu care cititorii săi sunt atât de familiarizaţi. Singura mea contribuţie a fost să rânduiesc laolaltă propoziţiile şi să elimin unele dintre micile expresii pe care le întrebuinţăm uneori într-o discuţie informală.

Dacă tentativa mea de a converti aceste lecţii într-o carte a reuşit, este numai datorită faptului că în fiecare frază, auzeam vocea soţului meu, îl auzeam vorbind. Amintirea lui rămăsese vie în mine, vie în ce priveşte felul cum demonstrase limpede nocivitatea şi pericolul unei guvernări prea extinse, în ce priveşte felul lucid şi inteligibil în care prezentase diferenţele dintre dictatură şi intervenţionism; în ce priveşte felul pătrunzător şi spiritual în care invoca diverse personalităţi istorice; în ce priveşte felul cum cu numai câteva cuvinte reuşea să readucă la viaţă vremuri de mult apuse.

Doresc să mă folosesc de acest prilej pentru a-i mulţumi bunului meu prieten George Koether pentru felul cum m-a secondat în această întreprindere. Experienţa sa editorială şi familiaritatea sa cu teoriile soţului meu au fost de un real folos în pregătirea acestui volum.

Sper că lecţiile acestea nu vor fi citite numai de specialişti ci şi de numeroşii admiratori ai soţului meu din rândurile non-economiştilor. Şi sper din tot sufletul ca această carte să devină accesibilă şi celor tineri, îndeosebi liceenilor şi elevilor de colegiu din lumea întreagă.

Margit von Mises,

New York,

iulie 1979.

Capitalismul

 

Expresiile figurative pe care le întrebuinţăm generează adesea neînţelegeri.

Referindu-se la marii industriaşi moderni şi la liderii marilor firme de afaceri, oamenii vorbesc, de pildă, despre "regele ciocolatei," sau al bumbacului, sau al automobilului.

Terminologia pe care o întrebuinţează indică faptul că ei nu văd, practic, nici o diferenţă între capii industriilor moderne şi regii feudali, ducii sau seniorii de altădată. De fapt, însă, diferenţa e foarte mare, fiindcă un rege al ciocolatei nu diriguieşte câtuşi de puţin: el serveşte. El nu domneşte peste teritorii cucerite, independent de piaţă şi de clienţii săi.

Regele ciocolatei -- sau regele oţelului, sau regele automobilului, sau orice alt rege al industriei moderne -- depinde de industria în care activează şi de clienţii pe care-i serveşte.

"Regele" acesta trebuie să-şi asigure bunăvoinţa supuşilor săi, consumatorii; el îşi va pierde "regatul" de îndată ce nu mai este în măsură să furnizeze clienţilor săi servicii mai bune la costuri mai scăzute decât rivalii săi.

Cu două sute de ani în urmă, înainte de înflorirea capitalismului, statutul social al unei persoane era fixat, de la un capăt la altul al vieţii sale; îl moştenea de la părinţi şi apoi rămânea neschimbat. Dacă se năştea sărac, sărac rămânea, iar dacă se năştea bogat -- senior sau duce -- atunci îşi păstra ducatul şi proprietatea corespunzătoare până la sfârşitul zilelor.

Cât despre producţie, industriile primitive de procesare existau aproape numai pentru beneficiul celor avuţi. Majoritatea populaţiei (nouăzeci la sută sau chiar mai mult din populaţia Europei) lucra pământul şi nu venea în contact cu industriile de procesare, orientate către oraşe. Sistemul acesta rigid, al societăţii feudale, a prevalat în cea mai mare parte a Europei, vreme de multe secole la rând.

Însă, pe măsură ce populaţia rurală sporea, a apărut un surplus de persoane relativ la pământ. Pentru acest surplus de populaţie, oameni lipsiţi de averi moştenite, nu era destul de lucru în agricultură şi nici nu le era cu putinţă să se angajeze în industriile de procesare; mai marii oraşelor îi împiedicau s-o facă.

Numărul acestor "indezirabili" continua să crească şi nimeni nu ştia ce să facă cu ei. Ei erau "proletari," în înţelesul deplin al termenului, indezirabili pe care guvernanţii nu puteau decât să-i trimeată fie în ateliere de binefacere, fie în aziluri pentru săraci. În anumite părţi ale Europei, mai cu seamă în Ţările de Jos şi în Anglia, aceste categorii de persoane au devenit atât de numeroase încât, prin secolul al XVIII-lea, reprezentau o adevărată ameninţare la adresa ordinei sociale existente.

Astăzi, când discutăm despre condiţiile similare existente în India, sau în alte ţări în curs de dezvoltare, nu trebuie să uităm că, în Anglia secolului al XVIII-lea, condiţiile erau cu mult mai precare. Pe atunci, populaţia Angliei număra şase sau şapte milioane de suflete, dar din aceste şase sau şapte milioane de oameni, mai mult decât un milion, probabil două milioane, nu erau decât asemenea proscrişi sărmani, cărora sistemul existent nu le oferea nici o perspectivă. Soarta care urma să fie rezervată acestor indezirabili reprezenta una din marile probleme cu care se confrunta Anglia, în secolul al XVIII-lea.

O altă problemă majoră era lipsa de materii prime. Britanicii erau siliţi să-şi pună, în mod cât se poate de serios, următorea întrebare: ce vom face în viitor, când pădurile noastre vor înceta să ne mai asigure lemnul necesar pentru industrii şi pentru încălzirea caselor noastre? Pentru clasele stăpânitoare, situaţia era disperată. Oamenii de stat nu ştiau ce să facă, iar aristocraţia aflată la putere era lipsită de orice idei cu privire la îmbunătăţirea condiţiilor existente.

În această situaţie socială îngrijorătoare s-au ivit începuturile capitalismului modern. O parte dintre acei indezirabili, dintre acei oameni săraci, au încercat să organizeze mici ateliere, în care se puteau produce anumite lucruri. Aceasta a fost o inovaţie. Aceşti inovatori nu produceau bunuri scumpe, destinate exclusiv claselor superioare; ei produceau bunuri mai ieftine, pentru uzul tuturor. Şi aceasta a fost originea capitalismului, aşa cum îl cunoaştem astăzi.

A fost începutul producţiei de masă, care este principiul fundamental al industriilor capitaliste. În vreme ce vechile industrii de procesare, care-i serveau pe oamenii înstăriţi din oraşe, nu produceau decât aproape exclusiv pentru a satisface cererile claselor de sus, noile industii capitaliste au început să producă lucruri accesibile pentru oamenii de rând. Era producţia de masă, destinată să satisfacă nevoile maselor.

Acesta este principiul fundamental al capitalismului, aşa cum există el astăzi în toate ţările care se bucură de un sistem dezvoltat de producţie în masă: marile firme de afaceri, care sunt ţinta celor mai fanatice atacuri ale aşa-numiţilor stângişti, produc aproape exclusiv pentru a satisface dorinţele maselor. Întreprinderile care produc exclusiv bunuri de lux, pentru cei avuţi, nu pot atinge niciodată dimensiunile marilor firme de afaceri. Iar astăzi, persoanele care lucrează în marile fabrici sunt şi pricipalii consumatori ai produselor realizate în asemenea fabrici. Aceasta este diferenţa fundamentală existentă între principiile capitaliste de producţie şi cele feudale, din vremurile trecute.

Când oamenii presupun, sau pretind, că există o diferenţă între producătorii şi consumatorii produselor marilor firme, ei comit o eroare gravă. În magazinele universale americane, puteţi auzi sloganul "consumatorul are întotdeauna dreptate."

Şi acest consumator nu este altul decât cel care produce în fabrici aceste bunuri, comercializate în magazinele universale. Cei ce gândesc că puterea marilor firme este enormă comit, de asemenea, o eroare, deoarece marile afaceri depind în întregime de patronajul celor ce le cumpără produsele: chiar şi cea mai mare întreprindere îşi pierde puterea şi influenţa, de îndată ce îşi pierde clienţii.

În urmă cu cincizeci sau şaizeci de ani, în mai toate ţările capitaliste se spunea despre companiile feroviare că sunt prea mari şi prea puternice: că ele formează un monopol; că nu este posibil să intre cineva în competiţie cu ele. Se afirma că, în domeniul transporturilor, capitalismul ar fi atins deja un stadiu în care devenea autodizolvant, deoarece eliminase competiţia.

Ceea ce treceau cu vederea aceşti oameni, era faptul că puterea companiilor feroviare depindea de capacitatea lor de a servi consumatorii mai bine decât orice altă metodă de transport. Desigur, ar fi fost ridicol ca cineva să rivalizeze cu aceste mari firme feroviare construind încă o cale ferată, paralelă cu cea veche, deoarece aceasta era suficientă pentru a satisface necesităţile existente. Însă, foarte curând, s-au ivit altfel de rivali.

Libertatea de a intra în competiţie nu înseamnă ca poţi reuşi imitând sau copiind, pur şi simplu, exact ce au făcut alţii înaintea ta.

Libertatea presei nu înseamnă că ai dreptul să copiezi textul scris de altul şi să dobândeşti astfel succesul pe care celălalt îl merită pe deplin, datorită realizărilor sale. Ea înseamnă că ai dreptul să scrii ceva diferit.

Libertatea de a intra în competiţie cu firmele de căi ferate, de pildă, înseamnă că eşti liber să inventezi ceva, să faci ceva care va pune în dificultate căile ferate, astfel încât competitivitatea lor să devină foarte precară.

În Statele Unite mijloacele de transport care au rivalizat cu transportul feroviar -- autobuze, automobile, camioane şi avioane -- au determinat pierderi importante pentru căile ferate, care s-au văzut aproape complet înfrânte în domeniul transportului de călători.

Dezvoltarea capitalismului constă în obţinerea de către toţi a dreptului de a servi clienţii mai bine şi/sau mai ieftin. Şi această metodă, acest principiu, a transformat întrega lume, într-un interval de timp relativ scurt, făcând cu putinţă o creştere fără precedent a populaţiei.

În Anglia secolului al XVIII-lea, din roadele pământului nu puteau trăi decât şase milioane de oameni, la un nivel de trai foarte redus. Astăzi (1958 -- n. tr.), peste cincizeci de milioane de persoane se bucură de un nivel de trai mult mai ridicat chiar şi decât acela al persoanelor înstărite din secolul al XVIII-lea. Şi nivelul de trai din Anglia zilelor noastre ar fi, probabil, încă şi mai ridicat, dacă nu s-ar fi irosit o mulţime de energie britanică în episoade ce s-au dovedit a fi, din numeroase puncte de vedere, "aventuri" politice şi militare care se puteau evita.

Aceasta este realitatea în ce priveşte capitalismul. Astfel, dacă un englez -- sau, mai general, orice altă persoană, din orice ţară de pe mapamond -- le spune astăzi prietenilor săi că este un adversar al capitalismului, i se poate da o replică minunată: "Ştim că populaţia acestei planete este acum de zece ori mai numeroasă decât în epoca precapitalistă; ştim că toţi oamenii care trăiesc azi se bucură de un nivel de trai mai ridicat decât acela al strămoşilor tăi, din epoca precapitalistă. Dar cum putem şti dacă tu eşti acel unu din zece, care ar fi supravieţuit în absenţa capitalismului? Simplul fapt că trăieşti astăzi dovedeşte succesul capitalismului, fie că pui sau nu mare preţ pe propria ta viaţă."

În ciuda tuturor beneficiilor care i se datorează, capitalismul a fost atacat şi criticat cu furie. Este necesar să înţelegem originea acestei antipatii. Este un fapt că ura de capitalism nu s-a născut în mijlocul maselor, nici în mijlocul muncitorilor înşişi, ci în rândurile aristocraţiei posesoare de pământuri -- clasele superioare, nobilimea britanică şi cea continentală. Aceşti oameni reproşau capitalismului o împrejurare neplăcută pentru ei: la începutul secolului al XIX-lea, salariile sporite plătite de industriaşi muncitorilor forţau aristocraţia rurală să plătească salarii la fel de ridicate muncitorilor agricoli. Aristocraţia a atacat industriile criticând nivelul de trai al maselor de lucrători.

Desigur, din punctul nostru de vedere, nivelul de trai al muncitorilor de pe atunci era extrem de scăzut; condiţiile din vremea capitalismului timpuriu erau absolut şocante, dar nu din cauza că nou dezvoltatele industrii capitaliste i-ar fi lezat pe muncitori. Persoanele angajate pentru a munci în fabrici cunoscuseră deja, în prealabil, un nivel de existenţă practic subuman.

Vechea poveste bine cunoscută, repetată de sute de ori, care afirmă că fabricile angajau femei şi copii şi că aceste femei şi aceşti copii ar fi trăit în condiţii satisfăcătoare înainte de a lucra în fabrici, este unul din marile falsuri ale istoriei. Mamele care lucrau în fabrici nu aveau cu ce să gătească; ele nu îşi părăseau căminele sau bucătăriile pentru a merge să lucreze în fabrici, ele mergeau în fabrici deoarece nu aveau bucătării, sau, dacă aveau bucătării, nu aveau ce să gătească în ele. Iar copiii nu soseau din aşezăminte de copii confortabile. Ei erau înfometaţi şi aproape morţi de inaniţie. Şi toată vorbăria despre aşa numitele orori de nedescris ale capitalismului timpuriu poate fi respinsă cu ajutorul unei singure statistici: tocmai în anii în care s-a dezvoltat capitalismul britanic, tocmai în perioada numită, în Anglia, Revoluţia Industrială, în anii 1760 - 1830, tocmai în acei ani, populaţia Angliei s-a dublat, ceea ce înseamnă că sute sau mii de copii, care înainte ar fi murit, au supravieţuit şi au crescut, pentru a deveni bărbaţi şi femei.

Fără îndoială, condiţiile din vremurile de mai înainte erau foarte nesatisfăcătoare.

Afacerile capitaliste le-au îmbunătăţit. Tocmai acele manufacturi timpurii sunt cele care au purtat de grijă lucrătorilor, fie direct, fie indirect, prin exportarea de produse şi importarea de hrană şi materii prime din alte ţări. În mod repetat, istoricii capitalismului timpuriu au falsificat istoria -- pentru a întrebuinţa un cuvânt cît se poate de prevenitor.

Circula o anecdotă, foarte posibil inventată, care îl privea pe Benjamin Franklin. Se povestea că Ben Franklin ar fi vizitat o ţesătorie de bumbac în Anglia şi că proprietarul manufacturii i-ar fi spus, plin de mândrie: "Priviţi, fabricăm produse de bumbac pentru Ungaria. "Benjamin Franklin, privind în jur şi văzându-i pe lucrători îmbrăcaţi deplorabil, ar fi replicat: "De ce nu produceţi câte ceva şi pentru proprii dumneavoastră angajaţi?"

Dar acele exporturi despre care vorbea proprietarul ţesătoriei însemnau tocmai că el producea într-adevăr pentru proprii săi angajaţi, deoarece Anglia trebuia să-şi importe materiile prime. Nu exista bumbac nici în Anglia, nici în Europa. Exista un deficit de hrană în Anglia, aşa că hrana trebuia importată din Polonia, din Rusia şi din Ungaria. Aceste exporturi constituiau plăţile pentru hrana importată, care făcea cu putinţă supravieţuirea populaţiei britanice.

Există numeroase exemple, culese din istoria acelor vremuri care pot ilustra atitudinea nobilimii şi a aristocraţiei faţă de muncitori. Doresc să citez numai două.

Primul se referă la faimosul sistem britanic cunoscut sub denumirea de "Speenhamland." Este vorba de un sistem prin care guvernul britanic le plătea tuturor muncitorilor care nu câştigau salariul minim (stabilit de oficialităţi), diferenţa dintre salariile pe care le primeau şi acest salariu minim. În felul acesta, aristocraţia rurală era scutită de necazul produs de necesitatea de a plăti salarii mai mari în agricultură. Nobilimea continua să plătească salariile tradiţionale reduse, iar guvernanţii le suplimentau, determinându-i astfel pe lucrători să nu părăseăscă muncile agricole şi să nu-şi caute slujbe în sistemul manufacturier urban.

Optzeci de ani mai târziu, după expansiunea capitalismului din Anglia în Europa continentală, aristocraţia rurală europeană a reacţionat, din nou, împotriva acestui nou sistem de producţie.

Junkerii prusaci din Germania, pierzându-şi numeroşi lucrăori în beneficiul industriilor capitaliste, care ofereau salarii mai bune, au inventat un termen special pentru a desemna problema: Landflucht-- "părăsirea regiunilor rurale." Iar în parlamentul german, ei discutau cum poate fi stăvilit acest rău, căci aşa era evaluată situaţia, din punctul lor de vedere.

Prinţul Bismarck, faiomosul cancelar al Reichului german, a afirmat într-un discurs: "Am întâlnit un om la Berlin, un om care lucrase cândva pe moşia mea, şi l-am întrebat: "De ce ai părăsit moşia; de ce ai plecat de la ţară; de ce locuieşti acum la Berlin?"

Şi, după spusele lui Bismark, omul ar fi răspuns: "N-aveţi aşa frumoase Biergarten în sat, cum avem aici, în Berlin, unde poţi să stai jos, să bei bere, şi să asculţi muzică."

Desigur, această poveste era spusă din punctul de vedere al prinţului Bismarck, patronul, care nu coincidea cu punctul de vedere al tuturor angajaţilor săi. Aceştia se angajaseră în industrie deoarece industria le oferea salarii sporite şi le ridica nivelul de trai la cote fără precedent.

Astăzi, în ţările capitaliste, există o diferenţă relativ mică între nivelele de trai al aşa-ziselor clase superioare şi, respectiv, al celor inferioare; ambele se bucură de hrană, îmbrăcăminte şi adăpost.

Dar în secolul al XVIII-lea şi mai devreme, diferenţa între reprezentantul clasei de mijloc şi reprezentantul clasei inferioare era că omul din clasa de mijloc avea încălţăminte, pe când cel din clasa inferioară nu avea.

Astăzi, în Statele Unite, diferenţa între omul bogat şi omul sărac este adesea diferenţa dintre un Cadillac şi un Chevrolet. Este posibil ca Chevrolet-ul să fie cumpărat la mâna a doua, dar, în esenţă el asigură aceleaşi foloase posesorului: va putea şi el să circule cu automobilul dintr-un loc în altul.

Mai mult decât 50% din populaţia Statelor Unite este formată din persoane care locuiesc în case şi apartamente care le aparţin.

Atacurile împotriva capitalismului -- în special în legătură cu salariile mai ridicate -- pornesc de la presupoziţia falsă că salariile ar fi, în ultimă instanţă, plătite de altcineva decât de angajaţii din fabrici. Este, desigur, normal ca economiştii şi studenţii în economie să distingă între muncitor şi consumator şi să analizeze aceste roluri separat.

Dar, în realitate, fiecare consumator trebuie, într-un fel sau în altul, să câştige banii pe care-i cheltuie, iar imensa majoritate a consumatorilor se compune tocmai din aceiaşi oameni care lucrează, ca angajaţi, în întreprinderile care produc lucrurile pe care ei le consumă.

În regim capitalist, ratele salariale nu sunt stabilite de o clasă diferită de cea a persoanelor salariate; este vorba de unii şi aceeaşi oameni.

Nu corporaţia hollywoodiană este cea care stabileşte salariul vedetei de cinema, ci oamenii care plătesc biletele de intrare la film.

Şi nu antreprenorul care organizează un meci de box este cel care satisface cererile enorme ale boxerilor renumiţi, ci persoanele care plătesc taxele de vizionare a meciului.

Distincţia dintre patron şi angajat este o distincţie care se face în teoria economică, şi nu una care se observă în realitate; aici, patronul şi salariatul sunt, în ultimă instanţă, una şi aceeaşi persoană.

În multe ţări există persoane care gândesc că este foarte injust ca un om care trebuie să susţină o familie cu mai mulţi copii să câştige acelaşi salariu cu un altul, care nu se întreţine decât pe sine însuşi.

Dar întrebarea nu este dacă patronul ar trebui sau nu să-şi asume o mai mare responsabilitate în funcţie de mărimea familiei salariatului.

Întrebarea pe care trebuie să o punem în acest caz este următoarea: Eşti dumneata, ca individ, gata să plăteşti mai mult pentru ceva, să zicem pentru o pâine, dacă ţi se spune că omul care produce această pâine are şase copii?

O persoană sinceră va răspunde, cu siguranţă, negativ, spunând: "În principiu aş face-o, dar în fapt, dacă ar costa mai puţin, mai degrabă aş cumpăra pâinea produsă de omul fără copii."

Realitatea este că, dacă cumpărătorii nu-i plătesc patronului suficient pentru ca acesta să-şi poată plăti angajaţii, devine imposibil ca afacerea sa să continue.

Sistemul capitalist nu a fost numit "capitalism" de către un adept al său, ci de către un individ care-l considera cel mai rău dintre toate sistemele istorice, cel mai greu blestem căzut vreodată asupra omenirii. Omul acesta era Karl Marx.

Cu toate acestea, n-avem motive să respingem termenul lui Marx, deoarece el descrie limpede sursa marilor progrese sociale, făcute cu putinţă de capitalism. Aceste progrese sunt rezultatele acumulării de capital; ele se bazează pe faptul că oamenii, de regulă, nu consumă tot ce produc, ci economisesc -- şi investesc -- o parte din acest produs.

În legătură cu această problemă circulă o serie de neînţelegeri şi -- pe parcursul acestor prelegeri -- voi avea prilejul să mă opresc la cele mai importante neînţelegeri vehiculate în legătură cu acumularea capitalului, utilizarea capitalului, şi avantajele universal răspândite care se pot dobândi de pe urma acestei utilizări.

Mă voi referi la capitalism îndeosebi în lecţiile privitoare la investiţiile străine şi în cea privitoare la cea mai critică problemă politică a zilelor noastre, inflaţia.

Ştiţi, desigur, că inflaţia nu există doar în această ţară. Ea constituie astăzi o problemă în întreaga lume.

Un fapt adesea trecut cu vederea, referitor la capitalism, este acesta: economiile aduc beneficii tuturor celor doritori să producă sau să câştige salarii. Când un om dobândeşte o anumită cantitate de bani -- să zicem, o mie de dolari -- şi, în loc să-i cheltuie, îi încredinţează unei bănci de economii sau unei companii de asigurări, banii ajung în mâinile unui antreprenor, un om de afaceri, care va avea astfel posibilitatea să iniţieze un proiect pe care mai înainte nu-l putea iniţia, deoarece capitalul necesar nu era disponibil.

Ce va face acum omul de afaceri cu acest capital suplimentar? Primul lucru pe care trebuie să-l facă, prima utilizare pe care trebuie s-o dea acestui capital suplimentar, este să angajeze muncitori şi să achiziţioneze materii prime -- acţiuni prin care va determina o cerere suplimentară pentru muncitori şi materii prime, precum şi o tendinţă de creştere a salariilor şi a preţurilor la materii prime.

Cu mult înainte ca cel care a economisit, sau antreprenorul, să obţină vreun profit din toate acestea, muncitorul neangajat, producăorul de materii prime, fermierul şi salariatul ajung să împartă beneficiile noilor economii.

Când va dobândi antreprenorul ceva de pe urma proiectului depinde de configuraţia viitoare a pieţei şi de capacitatea sa de a anticipa corect configuraţia viitoare a pieţei. Dar atât muncitorii, cât şi producătorii de materii prime, îşi obţin beneficiile imediat.

S-a vorbit mult, cu vreo treizeci sau patruzeci de ani în urmă, despre "politica salarială," cum i s-a spus, a lui Henry Ford. Una din marile realizări ale domnului Ford a fost că plătea salarii mai mari decât alţi industriaşi sau alte întreprinderi. Politica sa a fost numită "o invenţie," dar nu este suficient să afirmăm că această politică nou "inventată" a fost rezultatul liberalităţii domnului Ford.

O nouă ramură de afaceri, sau o nouă fabrică într-o ramură de afaceri deja existentă, trebuie să atragă muncitori din alte slujbe, din alte părţi ale ţării, sau chiar din alte ţări. Şi singura cale pentru a obţine acest rezultat este să li se ofere muncitorilor salarii mai mari pentru munca lor. Aşa s-au petrecut lucrurile în vremurile de început ale capitalismului şi aşa se petrec încă şi astăzi.

Când manufacturierii din Marea Britanie au început să producă ţesături de bumbac, ei au oferit lucrătorilor salarii mai mari decât cele pe care le primiseră înainte. Desigur, un mare procentaj din aceşti lucrători nu primiseră nimic înainte şi erau dispuşi să accepte orice sumă li se oferea.

Dar, în scurt timp, pe măsură ce se acumula din ce în ce mai mult capital şi se dezvoltau din ce în ce mai multe întreprinderi, ratele salariale au crescut, determinând creşterea fără precedent a populaţiei britanice la care m-am referit.

Evocarea plină de dispteţ a capitalismului de către unii oameni, care-l prezintă ca pe un sistem destinat să-i înavuţească pe cei bogaţi şi să-i sărăcească pe cei săraci, este greşită de la un capăt la celălalt.

Teza lui Marx privitoare la sosirea socialismului se baza pe ipoteza că muncitorii deveneau mai săraci, că masele deveneau mai lipsite de mijloace de subzistenţă şi că, în cele din urmă, întreaga avuţie a unei ţări avea să se concentreze în mâinile câtorva oameni, sau chiar ale unui singur om.

Iar apoi masele de muncitori sărăcite se vor revolta şi vor expropria bogăţiile proprietarilor avuţi.

Conform acestei doctrine a lui Karl Marx, în cadrul sistemului capitalist nu poate exista nici o şansă, nici o posibilitate de îmbunătăţire a condiţiilor de trai ale muncitorilor.

În 1864, adresându-se Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor, în Anglia, Marx susţinea că opinia conform căreia sindicatele ar putea îmbunătăţi condiţiile celor ce muncesc este "absolut greşită."

El numea politica sindicală, de solicitare a unor rate salariale mai ridicate şi a reducerii programului de lucru, conservatoare -- conservatorismul fiind, desigur, cea mai condamnabilă atitudine în ochii lui Marx.

El sugera că sindicatele ar trebui să-şi fixeze un nou ţel revoluţionar; anume "de a isprăvi în întregime cu sistemul salarial," aşezând "socialismul" -- proprietatea de stat asupra mijloacelor de producţie -- în locul sistemului proprietăţii private.

Dacă privim în urmă, îndeosebi la istoria Angliei începând din 1865, constatăm că Marx s-a înşelat în toate privinţele. Nu există nici o ţară capitalistă occidentală în care condiţiile de trai ale maselor să nu fi cunoscut îmbunătăţiri fără precedent. Toate aceste progrese, din ultimii optzeci sau nouăzeci de ani, s-au făcut în ciuda pronosticurilor lui Karl Marx.

Într-adevăr, socialiştii marxişti credeau că nivelul de trai al muncitorilor nu va putea fi niciodată ameliorat. Ei acceptaseră o teorie falsă, faimoasa "lege de fier a salariilor" -- lege care afirma că salariul muncitorului în regim capitalist nu poate depăşi cantitatea necesară pentru subzistenţa lui, astfel încât să poată presta servicii în întreprindere.

Marxiştii îşi susţineau teza după cum urmează: dacă ratele salariale ale muncitorilor cresc, ridicând salariile deasupra nivelului de subzistenţă, atunci muncitorii vor avea mai mulţi copii; şi aceşti copii, odată intraţi în rândurile forţei de muncă, vor spori numărul lucrătorilor până la pragul după care ratele salariale vor scădea, readucându-i pe muncitori la nivelul de subzistenţă -- la acel nivel minimal de supravieţuire, abia suficient pentru a împiedica populaţia să moară de inaniţie.

Dar această idee a lui Marx, împărtăşită şi de mulţi alţi socialişti, se bizuie pe o imagine a muncitorului aidoma celei utilizate -- pe bună dreptate -- de biologi pentru a studia viaţa animalelor, de pildă a şoarecilor.

Dacă sporim cantitatea de hrană disponibilă pentru organisme animale sau pentru microbi, atunci mai mulţi dintre aceştia vor supravieţui. Iar reducându-le hrana, le vom reduce numărul. Dar omul este diferit. Până şi muncitorul -- în ciuda faptului că marxiştii nu recunosc acest lucru -- are dorinţe omeneşti, altele decât hrana şi reproducerea speciei. O creştere a salariilor reale nu determină doar o creştere a populaţiei, ci şi, înainte de orice, o îmbunătăţire a nivelului mediu de trai. Iată de ce ne bucurăm astăzi de un nivel de trai mai ridicat în Europa Occidentală şi în Statele Unite decât în ţările în curs de dezvoltare, de pildă din Africa.

Este necesar să insistăm, însă, asupra faptului că acest nivel de trai mai ridicat depinde de capitalul real investit. Aşa se explică diferenţa dintre condiţiile existente în Statele Unite şi cele din India; metodele moderne de combatere a bolilor contagioase au fost adoptate şi în India -- într-o anumită măsură, cel puţin -- şi efectul a fost o creştere fără precedent a populaţiei dar, deoarece această creştere a populaţiei n-a fost însoţită de o creştere corespunzătoare a volumului de capital investit, consecinţa a fost o creştere a sărăciei.

Prosperitatea unei ţări este direct proporţională cu volumul de capital investit pe individ.

Sper că pe parcursul următoatelor lecţii, voi avea prilejul să analizez mai îndeaproape aceste probleme şi că voi reuşi să le clarific, deoarece anumite expresii -- cum ar fi "capitalul investit per capita" -- necesită explicaţii mai degrabă amănunţite.

Dar va trebui să ne amintim că, în materie de politici economice, nu există miracole.

Veţi fi citit multe articole în presă şi veţi fi auzit multe discursuri despre aşa-numitul miracol german -- redresarea Germaniei după înfrângerea şi distrugerea ei în cel de al doilea război mondial. Dar n-a fost vorba de nici un miracol.

A fost vorba de aplicarea principiilor economiei libere de piaţă,a metodelor capitalismului, cu toate că acestea n-au fost aplicate complet, în toate privinţele. Orice ţară poate genera "miracole" economice asemănătoare, deşi trebuie să insist asupra faptului că redresarea economică nu provine din miracole; ea este consecinţa -- şi provine din adoptarea -- politicilor economice sănătoase.

 

Socialismul

 

Mă aflu aici la Buenos Aires, invitat de Centro de Difusión de Economía Libre.

Oare ce înseamnă economía libre? Ce inseamnă, oare, sistemul acesta al libertăţii economice? Răspunsul e simplu: este vorba de economia de piaţă, este vorba de sistemul în care cooperarea indivizilor în cadrul diviziunii sociale a muncii este realizată prin intermediul pieţei.

Piaţa aceasta nu este un loc; este un proces, este modul în care, prin vânzare şi cumpărare, prin producţie şi consum, indivizii contribuie la mersul de ansamblu al societăţii.

Analizând acest sistem de organizare economică - economia de piaţă - întrebuinţăm expresia "libertate economică." Foarte frecvent oamenii nu-i înţeleg sensul, crezând că libertatea economică este complet separată de alte libertăţi şi că aceste alte libertăţi - pe care ei le socotesc mai importante - ar putea fi prezervate chiar şi în absenţa libertăţii economice.

Înţelesul libertăţii economice este acesta: individul este în măsură să aleagă felul în care doreşte să se integreze în ansamblul societăţii. Individul îşi poate alege cariera, el este liber să facă ceea ce doreşte să facă.

Toate acestea nu trebuie, desigur, interpretate în sensul pe care atâta lume îl împrumută astăzi cuvântului libertate; trebuie interpretate, mai degrabă, in sensul că, graţie libertăţii economice, omul este eliberat de constrângeri naturale.

In natură nu există nimic care să poată fi numit libertate, există numai regularitatea legilor naturii, cărora omul trebuie să le dea ascultare, dacă doreşte să-i izbutească ceva.

Intrebuinţând termenul libertate, aşa cum se aplică el fiinţelor umane, avem în vedere numai libertatea în cadrul societăţii. Totuşi, astăzi, mulţi consideră că libertaţile sociale sunt independente unele de altele.

Cei ce se autointitulează astăzi "liberali" revendică măsuri politice diametral opuse acelora pe care liberalii din secolul al XIX-lea le susţineau în programele lor.

Aşa numiţii liberali de azi împărtăşesc ideea, foarte răspândită, că libertatea de expresie, de gândire, libertatea presei şi a religiei, libertatea de a nu fi arestat fără judecată - aşadar toate aceste libertăţi pot fi prezervate în absenţa a ceeace se numeşte libertate economică.

Ei nu realizează că, într-un sistem din care piaţa este absentă, în care guvernul dirijază totul, toate aceste alte libertăţi sunt iluzorii, chiar dacă iau formă de legi şi sunt consemnate în constituţii.

Să ne oprim la una dintre libertăţi, libertatea presei. Dacă guvernul are în proprietatea sa toate tiparniţele, el va stabili ce se tipăreşte şi ce nu se tipăreşte. Şi dacă guvernul este proprietarul tuturor tiparniţelor şi stabileşte ce se tipăreşte şi ce nu se tipăreşte, atunci posibilitatea de a tipări contraargumente de orice fel, îndreptate împotiva ideilor promovate de guvern, devine, practic, inexistentă. Libertatea presei dispare. Şi la fel stau lucrurile cu toate celelalte libertăţi.

Într-o economie de piaţă, individul este liber să-şi aleagă orice carieră doreşte, să-şi aleagă modul său propriu de integrare în societate.

Într-un regim socialist, însă, lucrurile nu stau la fel: cariera sa e stabilită prin decret guvernamental. Guvernul poate ordona persoanelor pe care nu le agrează, cărora nu doreşte să le permită să locuiască în anumite regiuni, să se mute în alte regiuni şi în alte locuri.

Şi guvernul este întotdeauna în măsură să justifice o asemenea decizie, declarând că planul guvernamental necesită prezenţa cutărui cetăţean eminent la câteva mii de kilometri distanţă de locul în care este el nedorit de cei aflaţi la putere.

Este adevărat că libertatea de care se poate bucura cineva într-o economie de piaţă nu este o libertate perfectă din punct de vedere metafizic.

Dar o libertate perfectă nu există. Libertatea are sens numai în cadrul societăţii.

Teoreticienii "dreptului natural" din secolul al XVIII-lea -- în frunte cu Jean Jacques Rousseau -- credeau că pe vremuri, în trecutul îndepărtat, oamenii s-ar fi bucurat de ceva numit libertate "naturală."

Dar în epoca aceea îndepărtată indivizii nu erau liberi, ci se aflau la bunul plac al oricui ar fi fost mai puternic decât ei.

Celebrele cuvinte ale lui Rousseau: "Omul s-a născut liber şi este pretutindeni în lanţuri" poate că sună bine, dar, în fapt, omul nu se naşte liber. Omul este la naştere un sugar foarte plăpând. Fără protecţia părinţilor săi, fără protecţia oferită părinţilor săi de societate, el ar fi incapabil să supravieţuiască.

Libertatea în societate înseamnă că un om depinde de ceilalţi în aceeaşi măsură în care ceilalţi depind de el. Societatea în regimul economiei de piaţă, în condiţii de "economia libre," înseamnă o situaţie în care fiecare îi serveşte pe concetăţenii săi şi este în schimb servit de ei.

Oamenii îşi imaginează că există în economia de piaţă patroni independenţi de bunăvoinţa şi concursul celorlalţi oameni. Ei îşi imaginează că marii industriaşi, oamenii de afaceri, antreprenorii sunt adevăraţii patroni ai sistemului economic.

Dar este o iluzie. Adevăraţii patroni ai sistemului economic sunt consumatorii. Şi când consumatorii încetează de a mai patrona anumite afaceri, acei oameni de afaceri sunt fie siliţi să-şi abandoneze poziţia preeminentă din cadrul sistemului economic, fie să-şi adapteze acţiunile dorinţelor şi ordinelor consumatorilor.

Una din cele mai cunoscute propagatoare ale comunismului a fost Lady Passfield, al cărei nume de fată era Beatrice Potter, şi care şi-a câştigat reputaţia purtând numele soţului ei, Sidney Webb.

Această lady era fiica unui afacerist bogat şi, în tinereţe, a lucrat ca secretară a tatălui ei. În memoriile sale ea scrie: "În întreprinderea tatălui meu, toată lumea trebuia să dea ascultare ordinelor tatălui meu, patronul. Doar el avea de dat ordine, dar lui nu-i ordona nimeni nimic."

Această perspectivă este una foarte limitată. Tatăl ei primea ordine de la consumatori, de la cumpărătorii produselor sale. Din nefericire, ea n-a reuşit să vadă aceste ordine; ea n-a reuşit să vadă ce se petrece într-o economie de piaţă, pentru că nu o interesau decât ordinele date in interiorul biroului sau fabricii tatălui ei.

Orice problemă economică am aborda, nu trebuie să uităm cuvintele marelui economist francez Frédéric Bastiat, care şi-a intitulat un strălucit eseu "Ce qu’on voit et ce qu’on ne voit pas" ("Ceea ce se vede şi ceeea ce nu se vede").

Pentru a înţelege felul cum operează un sistem economic nu trebuie să ne oprim numai la lucruri care se văd, ci suntem nevoiţi să ne îndreptăm atenţia şi către lucruri ce nu pot fi percepute direct.

De pildă, un ordin dat de patron unui funcţionar din birou poate fi auzit de toţi cei prezenţi în încăpere. Ceeace nu se aude sunt ordinele primite de patron de la clienţii săi.

De fapt, în sistemul capitalist, patroni sunt, în ultimă instanţă, consumatorii. Nu statul este suveran, ci populaţia. Şi dovada suveranităţii consumatorilor este că ei au dreptul de a fi nesăbuiţi.

Acesta este privilegiul suveranului. El are dreptul de a comite greşeli, nimeni nu-l poate împiedica să le comită, dar trebuie să plătească, desigur, pentru greşelile sale.

Afirmând supremaţia consumatorului, sau suveranitatea sa, nu afirmăm că el nu face greşeli, că ar fi un om care ştie întotdeauna ce este mai bine pentru el.

Consumatorii cumpără sau consumă, adesea, lucruri pe care nu s-ar cădea să le cumpere sau să le consume.

Dar ideea că ar exista o formă de guvernare capitalistă, capabilă de a-i împiedica pe oameni să-şi provoace ei înşişi neplăceri, controlându-le consumul, este falsă.

Guvernul imaginat ca autoritate paternă, ca tutore universal, este ideea celor ce favorizează socialismul.

Cu câţiva ani în urmă, in Statele Unite guvernul a încercat un aşa numit "nobil experiment." Experimentul acesta nobil a luat forma unei legi, care interzicea consumul băuturilor acoolice. Este cu siguranţă adevărat că mulţi oameni consumă brandy şi whiskey în exces şi că este posibil să-şi provoace ei înşişi neplăceri procedând astfel. O parte din autorităţile Statelor Unite se opun chiar şi fumatului. Există, desigur, mulţi oameni care fumează excesiv şi o fac în ciuda faptului că ar fi mai bine pentru ei să nu fumeze. Problema care se pune aici depăşeşte cu mult cadrul discuţiei economice: ea scoate în evidenţă adevărata semnificaţie a libertăţii.

Să admitem că a-i împiedica pe oameni să-şi provoace singuri neplăceri consumând alcool, sau fumând în exces, ar fi oportun. Dar îndată ce am admis asta, alţii vor spune: Oare corpul este totul? Oare nu este mintea umană cu mult mai importantă? Oare nu este mintea adevărata înzestrare a omului, advărata calitate umană?

Acordând guvernului dreptul de a controla ce consumă corpul uman, de a stabili dacă cineva are sau nu dreptul să fumeze şi dacă are sau nu dreptul să bea, nu mai putem replica nimic celor ce spun: "Mai importante decăt corpul sunt mintea şi sufletul şi omul îşi provoacă sieşi mult mai mult rău citind cărţi necorespunzătoare, ascultând muzică proastă sau vizionând filme nerecomandabile. De aceea, este datoria guvernului de a împiedica populaţia să comită aceste greşeli."

Şi, după cum ştiţi, vreme de multe secole guvernele şi autorităţile credeau că acestea sunt, într-adevăr, datorii ce le revin.

Asta nu se întâmpla numai în epoci de mult apuse. De curând, Germania a cunoscut un guvern ce considera că este datoria sa guvernamentală să distingă între picturile de bună şi de proastă calitate -- ceea ce însemna, desigur, bună şi proastă calitate în accepţiunea unei persoane care, în tinereţe, fusese respinsă la examenul de admitere la Academia Vieneză de Arte; bună şi proastă calitate în accepţiunea unui pictor de cărţi poştale, Adolf Hitler. Şi exprimarea unor puncte de vedere despre artă şi pictură, diferite de cele ale Supremului Führer, a fost interzisă prin lege.

Odată ce am admis că este datoria guvernului să ne controleze consumul de alcool, ce mai putem replica acelora care afirmă că supravegherea cărţilor şi ideilor este cu mult mai importantă?

Libertatea înseamnă, într-adevăr, libertatea de a greşi. Acest lucru trebuie să-l reţinem. Este cu putinţă ca felul în care concetăţenii noştri îşi cheltuiesc banii şi îşi trăiesc vieţile să ne pară aspru criticabil.

Putem fi încredinţaţi că ceeace fac ei este absolut nesocotit şi rău, dar, într-o societate liberă există multe căi pe care oamenii îşi pot răspândi opiniile despre felul în care concetăţenii lor ar trebui să-şi modifice stilul de viaţă.

Se pot scrie cărţi, se pot scrie articole, se pot ţine discursuri; doritorii pot chiar predica la colţul străzii -- şi în multe ţări aşa se şi întâmplă.

Dar ei nu trebuie să impună supravegherea poliţienească altor oameni pentru a-i împiedica să facă anumite lucruri, numai pentru că ei înşişi nu doresc să lase acestor alţi oameni libertatea de a le face.

Aceasta e diferenţa dintre sclavie şi libertate. Sclavul este ţinut să facă ceeace îi ordonă superiorul, pe când cetăţeanul liber -- şi aceasta este semnificaţia libertăţii -- este în măsură să-şi aleagă propriul mod de viaţă.

Se poate, desigur, abuza de sistemul acesta capitalist şi se abuzează de către unii.

Este posibil, desigur, să se comită fapte care nu s-ar cuveni comise. Însă, dacă aceste lucruri se bucură de aprobarea majorităţii, nemulţumitul dispune oricând de o cale pentru a încerca să modifice opinia concetăţenilor săi. El poate utiliza persuasiunea, poate încerca să-i convingă, dar nu poate încerca să-i forţeze cu ajutorul puterii, al puterii poliţieneşti guvernamentale.

Într-o economie de piaţă, fiecare om, servindu-şi concetăţenii, se serveşte pe sine însuşi. La aceasta se refereau autorii liberali din secolul al XVIII-lea, vorbind despre interesele corect înţelese ale tuturor grupurilor şi ale tuturor indivizilor.

Şi această doctrină a armoniei intereselor este cea care a suscitat opoziţia socialiştilor.

Ei vorbeau despre un "conflict ireconciliabil de interese" între diverse grupuri.

Ce înseamnă asta? Când Karl Marx -- în primul capitol al Manifestului Comunist, micul pamflet cu care şi-a inaugurat mişcarea socialistă -- pretindea că există între clase un conflict ireconciliabil, el nu-şi putea ilustra teza cu alte exemple decât acelea referitoare la condiţiile societăţii precapitaliste.

În epocile precapitaliste, societatea era divizată în grupuri de stări sociale ereditare, care în India purtau numele de "caste."

Într-o societate a stărilor sociale omul nu se năştea, spre exemplu, francez; el se năştea ca membru fie al aristocraţiei franceze, fie al burgheziei franceze, fie al ţărănimii franceze. În cea mai mare parte a Evului Mediu, condiţia lui era pur şi simplu de serv. Şi în Franţa, servitutea nu a dispărut complet până după Revoluţia Americană. În alte părţi ale Europei a dispărut chiar mai târziu.

Însă cea mai rea formă de servitute a existat -- şi a continuat să existe chiar şi după abolirea sclaviei -- în coloniile britanice de dincolo de Ocean. Individul îşi moştenea statutul social de la părinţi şi îl păstra de-a lungul întregii sale vieţi. Apoi îl transfera copiilor săi.

Fiecare grup avea privilegiile şi dezavantajele sale. Grupurile cel mai sus plasate aveau numai privilegii, cele mai de jos, numai dezavantaje.

Şi nu exista altă cale pe care omul să se poată elibera de povara dezavantajelor legale care-l apăsau, din cauza statutului social, decât lupta politică împotriva celorlalte clase.

În asemenea condiţii se putea vorbi despre un "conflict ireconciliabil de interese între proprietarii de sclavi şi sclavi," deoarece dorinţa acestora din urmă era de a se elibera de condiţia de sclavi. Însă aceasta însemna o pierdere pentru proprietari. De aceea este indiscutabil că trebuia să existe un conflict ireconciliabil de interese între membrii diferitelor clase.

Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că în vremurile acelea -- când societăţile întemeiate pe statut erau predominante în Europa, ca şi în coloniile americane fondate apoi de europeni -- oamenii nu se considerau pe ei înşişi legaţi în vreun fel anume cu celelalte clase din aceeaşi naţiune; ei se simţeau cu mult mai solidari cu membrii propriei lor clase din alte ţări.

Un aristocrat francez nu-i privea pe francezii aparţinând claselor inferioare ca pe concetăţenii săi; aceştia alcătuiau "prostimea" pe care o dezagrea. El îi privea ca egali numai pe aristocraţii din alte ţări -- Italia, Anglia şi Germania, spre exemplu.

Efectul cel mai vizibil al acestei stări de lucruri era că aristocraţii din întreaga Europă utilizau aceeaşi limbă. Şi limba aceasta era franceza, o limbă care, în afara Franţei, rămânea neînţeleasă de alte grupuri sociale. Clasele mijlocii -- burghezia -- aveau propriul lor limbaj, în vreme ce clasele inferioare -- ţărănimea -- utilizau dialecte locale, adesea necunoscute altor grupuri de populaţie. Acelaşi lucru se poate spune despre felul în care se îmbrăcau oamenii.

Călătorind prin Europa anilor 1750, se putea întâlni, de la o ţară la alta, îmbrăcăminte de obicei asemănătoare în cazul claselor superioare şi diferită în cazul claselor de jos.

Întâlnind pe cineva pe stradă, îţi dădeai imediat seama -- după îmbrăcăminte -- cărei clase îi aparţine, ce statut social posedă.

Este dificil de imaginat cât de diferite erau condiţiile de atunci, în comparaţie cu cele de astăzi. Sosind din Statele Unite în Argentina şi întâlnind un om pe stradă, nu-i pot ghici statutul social. Nu pot decăt bănui că este cetăţean argentinian şi că nu face parte dintr-un grup apăsat de restricţii legale. Acesta este unul dintre efectele capitalismului.

Desigur, în regim capitalist există şi diferenţe. Există diferenţe de avuţie, diferenţe pe care în mod eronat marxiştii le echivalează cu vechile diferenţe care-i separau pe oameni într-o societate bazată pe statut.

Diferenţele din sânul societăţii capitaliste nu sunt aceleaşi cu cele din sânul societăţii socialiste.

În Evul Mediu -- şi în multe ţări chiar mult mai târziu -- o familie putea fi aristocrată şi putea deţine averi importante, putea fi o familie de duci vreme de sute şi sute de ani, independent de calităţile, talentele, caracterul sau morala sa.

Dar, în condiţiile capitaliste moderne, există ceeace sociologii au numit în termeni tehnici "mobilitate socială." Principiul activ al acestei mobilităţi sociale, după sociologul şi economistul italian Vilfredo Pareto este "la circulation des élites" (circulaţia elitelor). Este vorba de faptul că intotdeauna există în vârful scării sociale persoane care sunt bogate şi importante din punct de vedere politic, dar aceste persoane -- aceste elite -- sunt mereu altele.

Toate acestea sunt perfect adevărate într-o societate capitalistă.

Dar nu erau adevarate şi pentru o societate precapitalistă, bazată pe statut social.

Familiile considerate cândva marea aristocraţie a Europei sunt şi astăzi aceleaşi familii, sau, să spunem, sunt descendenţii familiilor care au fost fala Europei cu 800 sau 1000 de ani în urma. Capeţienii de Bourbon -- care vreme foarte îndelungată au stăpânit aici in Argentina -- erau deja o casă regală in secolul al X-lea. Regii aceştia stăpâneau teritoriul cunoscut astăzi sub numele de Ile-de France, extinzându-şi regatul din generaţie în generaţie.

Dar, într-o societate capitalistă, există o continuă mobilitate -- săracii îmbogaţindu-se şi descendenţii celor bogaţi pierzându-şi averile şi devenind săraci.

Am văzut astăzi într-o librărie, pe una din străzile centrale din Buenos Aires, biografia unui om de afaceri atât de proeminent, atât de important, atât de caracterisic pentru marele capital european din secolul al-XIX-lea încât, chiar şi în această ţară, îndepărtată de Europa, librăria oferea exemplare ale biografiei sale. Întâmplător îl cunosc pe nepotul omului acesta.

El poartă încă numele bunicului său şi are dreptul la acelaşi titlu de nobleţe pe care bunicul său -- care îşi începuse cariera ca fierar -- l-a dobândit cu 80 de ani în urmă. Astăzi nepotul lui este un fotograf sărac în New York.

Alte persoane, sărace pe vremea când bunicul acestui fotograf devenea unul dintre cei mai mari industriaşi în Europa, se află azi la cârmele industriei. Fiecare este liber să-şi schimbe statutul social. Iată diferenţa dintre sistemul întemeiat pe statut şi sistemul capitalist de libertate economică, în care nimeni nu poate da vina decât pe sine, dacă nu ajunge în poziţia pe care o vizează.

Cel mai celebru industriaş al secolului XX este până astăzi Henry Ford.

El a început de la câteva sute de dolari împrumutate de la prieteni şi în foarte scurtă vreme a dezvoltat una din cele mai importante mari firme de afaceri din lume. Şi asemenea cazuri se pot descoperi cu sutele în fiecare zi.

În fiecare zi, New York Times tipăreşte note lungi despre persoanele care au decedat.

Dacă parcurgeţi aceste note, puteţi întâlni numele câte unui eminent om de afaceri care şi-a început cariera ca vânzător de ziare pe la colţurile străzilor din New York. Sau care a început ca funcţionar şi a sfârşit ca preşedinte al aceleiaşi firme bancare în care a lucrat pe treapta cea mai de jos.

Desigur, nu toţi oamenii pot atinge aceste poziţii. Nu toţi oamenii doresc să le atingă.

Există persoane mai interesate de alte chestiuni şi acestora le stau astăzi la dispoziţie alte căi, care erau inaccesibile în vremea societăţii feudale, în epocile societăţii bazate pe statut.

Sistemul socialist, pe de altă parte, interzice această libertate fundamentală de alegere a carierei proprii. În regim socialist, există o singură autoritate economică şi aceea are dreptul să controleze toate deciziile referitoare la producţie.

Un fapt caracteristic pentru vremurile noastre este că pentru acelaşi lucru se utilizează mai multe nume diferite. Un sinonim pentru socialism şi pentru comunism este "planificarea."

Când se referă la planificare, oamenii înţeleg desigur planificare centrală, adică un singur plan elaborat de guvern-- un plan care împiedică planificarea efectuată de oricine altcineva, în afară de guvern.

O doamnă britanică, care este şi membră a Camerei Superioare, a scris o carte intitulată Plan or No Plan, o carte destul de populară în întreaga lume.

Ce înseamnă titlul cărţii sale? Când spune "plan," ea înţelege numai tipul de plan preconizat de Lenin, Stalin şi succesorii lor, cel care reglementează toate activităţile, pentru întreaga populaţie a unei naţiuni. Deci, această doamnă se referă la un plan central care exclude toate planurile personale pe care indivizii şi le-ar putea face.

Titlul ei Plan or No Plan este de aceea o iluzie, o mistificare; alternativa nu este planificare centrală sau lipsă de planificare, alternativa este planul atotcuprinzător al unei autorităţi guvernamentale centrale sau libertatea indivizilor de a-şi face propriile lor planuri, de a planifica pentru ei înşişi.

Individul îşi planifică el însuşi cursul vieţii, în fiecare zi, schimbându-şi planurile cotidiene oricând doreşte.

Omul liber îşi face zilnic planuri menite să răspundă nevoilor sale; el afirmă bunăoară: "Ieri îmi făceam planul să lucrez toată viaţa la Cordoba."

El află astăzi despre condiţiile mai bune din Buenos Aires şi îşi schimbă planurile, zicând: "În loc să lucrez la Cordoba doresc să merg la Buenos Aires."

Şi acesta este înţelesul libertăţii. Este cu putinţă să se înşele, este cu putinţă ca mergând la Buenos Aires să constate în cele din urmă că a făcut o greşală. Este cu putinţă ca el să fi găsit condiţii mai bune la Cordoba, dar planurile şi le-a făcut el însuşi.

Supus planificării guvernamentale, el este ca soldatul în armată. Soldatul în armată nu are dreptul de a-şi alege garnizoana, sau locul unde îşi va îndeplini serviciul militar. El trebuie să asculte de ordine.

Iar sistemul socialist -- după cum ştiau şi admiteau Karl Marx, Lenin şi alţi lideri socialişti -- este extinderea serviciului militar la întregul sistem de producţie.

Marx vorbea despre "armate industriale," iar Lenin cerea "organizarea tuturor sectoarelor -- poşta, fabrica şi celelalte industrii -- după modelul militar."

De aceea, în sistemul socialist, totul depinde de înţelepciunea, talentele şi înzestrările celor ce alcătuiesc suprema autoritate. De ceea ce nu ştie supremul dictator -- sau comitetul său -- nu se va ţine seama. Dar cunoaşterea acumulată de omenire în întreaga ei istorie nu este dobândită de fiecare; am acumulat de-a lungul secolelor o asemenea cantitate enormă de informaţii ştiinţifice şi tehnologice încât este omeneşte imposibil unui individ să le cunoască pe toate, fie el oricât de înzestrat.

Toţi oamenii sunt diferiţi, ei sunt inegali. Aşa vor fi întotdeauna. Există persoane mai înzestrate într-un domeniu şi mai puţin în altul. Şi există oameni cu darul de a fi deschizători de drumuri, de a schimba orientarea cunoaşterii.

În societăţile capitaliste asemenea oameni sunt cei care determină progresul tehnologic şi pe cel economic. Dacă unui om îi vine o idee, el va încerca să găsească alte câteva persoane suficient de lucide pentru a realiza valoarea ideii sale.

Unii capitalişti, care îndrăznesc să privească în viitor, şi care întrevăd posibilele consecinţe ale unei asemenea idei, vor începe să o exploateze.

Alţii vor spune, la început: "Sunt nebuni"; dar îşi vor schimba părerea când vor constata că întreprinderea pe care o numiseră nebunească înfloreşte şi consumatorii sunt bucuroşi să-i cumpere produsele.

În regim marxist, pe de altă parte, suprema instanţă guvernamentală trbuie să fie convinsă de valoarea unei asemenea idei, înainte să fie adoptată şi dezvoltată.

Lucrul acesta poate fi foarte dificil de realizat, deoarece numai un grup de persoane aflate la conducere -- sau însuşi dictatorul suprem -- are puterea de a lua decizii. Şi dacă aceste persoane -- din motive de lene, vârstă înaintată, sau pentru că nu sunt din cale afară de învăţate şi de inteligente -- sunt incapabile să pătrundă importanţa ideii celei noi, atunci noul proiect va fi abandonat.

Putem alege exemple din istoria militară. Napoleon era cu siguranţă genial în probleme militare; el avea, însă, o problemă serioasă şi inabilitatea sa de a o rezolva a culminat, în cele din urmă, cu înfrângerea şi exilul său în singurătatea insulei Sf. Elena.

Problema lui era cum să cucerească Anglia. În acest scop, el avea nevoie de o flotă pentru a traversa Canalul şi s-au găsit persoane care să-i spună că deţineau soluţia acestei traversări, persoane care -- în epoca navelor cu pânze -- izbutiseră să ajungă la noua idee a navelor cu aburi. Dar Napoleon n-a înţeles această propunere.

Avem, apoi, faimosul Generalstab al Germaniei.

Înainte de primul război mondial, corpul de ofiţeri superiori germani se bucura de reputaţia universală a unei înţelepciuni militare de nedepăşit. De o reputaţie similară se bucura echipa generalului Foch, în Franţa. Dar nici germanii nici francezii -- care, sub conducerea generalului Foch i-au învins mai târziu pe germani -- n-au realizat importanţa aviaţiei pentru scopuri militare.

Corpul ofiţerilor superiori germani afirma: "Aviaţia este numai pentru destindere, zborul este un moft al persoanelor fără ocupaţie. Din punct de vedere militar, numai zepelinele sunt importante," iar francezii erau de aceeaşi părere.

Mai târziu, în perioada dintre primul şi al doilea război mondial, a existat în Statele Unite un general convins de importanţa aviaţiei pentru viitoarea conflagraţie. Dar toţi ceilalţi experţi din Statele Unite erau împotriva lui. Nu i-a putut convinge. Dacă trebuie să convingi un grup de persoane a căror soartă nu este direct dependentă de soluţia problemei, nu vei reuşi niciodată. Faptul acesta rămâne adevărat şi în cazul problemelor extraeconomice.

Au existat poeţi, pictori, scriitori, compozitori care s-au plâns că publicul nu i-a înţeles, ceea ce le-a cauzat sărăcia. Desigur, aprecierile publicului pot fi inadecvate, dar când artiştii în cauză afirmau: "Guvernele ar trebui să-i susţină pe marii artişti, pictori şi scriitori," ei comiteau o greşeală considerabilă.

Pe cine ar putea să însărcineze guvernul cu sarcina de a decide dacă un nou venit este într-adevăr un mare pictor sau nu? Ar fi nevoit să se bizuie pe judecata criticilor şi a profesorilor de istoria artei, care privesc mereu în urmă, dar care foarte rar şi-au dovedit talentul de a descoperi geniul necunoscut. Iată marea diferenţă între un sistem de "planificare" şi unul în care oricine poate planifica şi acţiona pe cont propriu.

Este, desigur, adevărat că marii pictori şi marii scriitori au trebuit să îndure adesea dificultăţi considerabile. Ei au putut reuşi în artă, dar n-au câştigat întotdeauna şi bani.

Van Gogh a fost cu siguranţă un mare pictor. El a avut de înfruntat greutăţi insuportabile şi, în cele din urmă, s-a sinucis la trei zeci şi şapte de ani. În timpul vieţii el a vândut o singură pictură, cumpărătorul fiind vărul său.

În rest, a trăit din banii fratelui său, care nu era nici artist, nici pictor. Dar fratele lui Van Gogh înţelegea nevoile unui pictor. Astăzi (1958), un Van Gogh nu poate fi achiziţionat cu mai puţin decât una sau două sute de mii de dolari.

În regim socialist, soarta lui Van Gogh ar fi putut fi diferită. Vreo autoritate guvernamentală i-ar fi întrebat pe câţiva pictori bine cunoscuţi (pe care Van Gogh cu siguranţă nici nu i-ar fi considerat artişti) dacă tânărul bărbat, pe jumătate sau în întregime nebun, este într-adevăr un pictor care merită susţinut. Şi, fără îndoială, ei ar fi răspuns: "Nu, el nu este un pictor; el nu este un artist; el este doar un individ care risipeşte vopseaua; şi Van Gogh ar fi fost trimis într-o fabrică de lapte, sau într-un ospiciu de nebuni. De aceea, tot entuziasmul acesta, favorabil socialismului, al tinerei generaţii de pictori, poeţi, muzicieni, jurnalişti, actori, se întemeiază pe o iluzie. Spun asta pentru că grupurile acestea se numără printre suporterii cei mai fanatici ai ideii socialiste.

Când este vorba de a opta între socialism si capitalism ca sisteme economice, problema este oarecum diferită.

Autorii socialişti n-au bănuit niciodată că industria şi toate operaţiile întreprinderilor moderne se întemeiază pe calcul.

Inginerii nu sunt în nici un caz singurii care fac planuri pe bază de calcule, oamenii de afaceri o fac de asemenea.

Şi, calculele oamenilor de afaceri se întemeiază toate pe faptul că, într-o economie de piaţă, preţurile monetare ale bunurilor nu-l informează numai pe consumator, ele furnizează de asemenea oamenilor de afaceri informaţii vitale despre factorii de producţie, cea mai importantă funcţie a pieţei nefiind numai de a determina costul ultimei părţi a procesului de producţie şi al transferului de bunuri în mâinile consumatorului, ci şi costurile acelor trepte de producţie care au condus aici.

Întregul sistem al pieţei este ţinut laolaltă de faptul că există o diviziune a muncii, calculată mental, între diverşi oameni de afaceri care rivalizează unii cu alţii în licitarea factorilor de producţie -- materiile prime, maşinile, instrumentele -- precum si a factorului uman de producţie, munca salariată. Genul acesta de calcule ale oamenilor de afaceri nu pot fi efectuate în absenţa preţurilor furnizate de piaţă.

În clipa când s-ar aboli piaţa -- este ceea ce ar dori socialiştii să facă -- toate socotelile şi calculele inginerilor şi tehnologilor ar deveni inutile; tehnologii ne pot oferi un mare număr de proiecte care, din punctul de vedere al ştiinţelor naturale sunt deopotrivă fezabile, dar pentru a stabili care din acele proiecte este cel mai avantajos, din punct de vedere economic, sunt indispensabile calculele făcute cu putinţă de procesul pieţei.

Problema la care mă refer aici este chestiunea fundamentală care opune socialismului calculul economic capitalist.

Este un fapt că acest calcul economic şi, de aceea, planificarea tehnologică, sunt posibile numai dacă există preţuri monetare, nu numai pentru bunurile de consum, ci şi pentru factorii de producţie. Aceasta înseamnă că trebuie să existe o piaţă pentru toate materiile prime, pentru toate bunurile semifinite, penrtu toate uneltele si maşinile, şi pentru toate felurile de muncă şi de servicii umane.

Descoperirea faptului acesta i-a lăsat pe socialişti fără replică. Vreme de 150 de ani ei afirmaseră: "Toate relele lumii acesteia provin din existenţa pieţelor si a preţurilor pieţei. Ne propunem să abolim piaţa şi, odată cu ea, desigur, economia de piaţă şi să-i substituim un sistem fără preţuri si fără pieţe. Doreau să abolească ceea ce Marx numise "caracterul de marfă" al bunurilor şi al forţei de muncă.

Confruntaţi cu această nouă problemă, autorii socialişti, rămaşi fără replică, au conchis în cele din urmă: "Nu vom aboli pieţele cu totul; ne vom comporta ca şi cum pieţele ar exista; ne vom juca de-a piaţa, asemenea copiilor care se joacă de-a şcoala." Dar oricine ştie că, atunci când copiii se joacă de-a şcoala, ei nu învaţă nimic. Este doar o distracţie, un joc, şi te poţi "juca" de-a multe lucruri.

Problema aceasta este foarte dificilă şi complicată şi pentru a o lămuri pe deplin este nevoie de mai mult timp decât cel de care dispun eu aici. Am explicat-o pe larg în scrierile mele. În şase lecţii nu pot intra într-o discuţie a tuturor aspectelor sale şi de aceea, ţin să vă sfătuiesc, dacă vă interesează problema fundamentală a imposibilităţii calculului şi planificării în socialism, să citiţi cartea mea, Human Action, care este accesibilă într-o excelentă versiune spaniolă.

Dar citiţi şi alte cărţi, ca aceea a economistului norvegian Trygve Hoff care a scris despre calculul economic. Şi dacă nu doriţi să rămâneţi unilaterali, vă recomand să citiţi cartea socialistă despre subiectul acesta, deosebit de apreciată, a eminentului economist polonez Oskar Lange, care a fost la un moment dat profesor la o universitate americană, pentru a deveni apoi ambasador polonez şi a se întoarce mai târziu în Polonia.

Probabil mă veţi întreba: "Ce se întâmplă în Rusia? Cum rezolvă ruşii această dilemă?" Aici problema se schimbă. Ruşii îşi gestionează sistemul lor socialist în mijlocul unei lumi în care există preţuri pentru toţi factorii de producţie, pentru toate materiile prime, pentru totul. Ei pot de aceea să întrebuinţeze, pentru planificarea lor, preţurile din străinătate, ale pieţei mondiale. Şi deoarece există anumite diferenţe între condiţiile din Rusia şi cele din Statele Unite, rezultatul este foarte adesea că ruşii iau drept justificat şi recomandabil un lucru pe care americanii -- din punctul lor de vedere economic -- nu l-ar considera astfel, câtuşi de puţin.

"Experimentul sovietic," cum a fost el numit, nu demonstrează nimic. Nu ne spune nimic despre problema fundamentală a socialismului, problema calculului economic. Dar putem oare vorbi despre un experiment? Nu cred că există ceva de felul unui experiment ştiinţific în sfera acţiunii umane şi a economiei. Nu putem experimenta în sfera acţiunii umane deoarece un experiment stiinţific cere să repetăm aceleaşi operaţii în condiţii diferite, sau să menţinem aceleaşi condiţii, modificând eventual un singur factor.

Spre exemplu, injectând unui animal bolnav de cancer o anumită medicaţie experimentală, rezultatul poate fi dispariţia cancerului. Testul se poate repeta cu mai multe animale de acelaşi fel, afectate de aceeaşi malignitate. Tratându-le pe unele, dar nu şi pe altele, cu metoda cea nouă, rezultatele pot fi apoi comparate. Toate acestea sunt irealizabile în sfera acţiunii umane. Nu există experimente de laborator, privitoare la acţiunea umană.

Aşa numitul "experiment" sovietic nu demonstrează decât că nivelul de trai este incomparabil mai scăzut în Rusia Sovietică decât în ţara considerată de întreaga lume ca fiind modelul capitalist: Statele Unite.

Desigur, dacă-i spuneţi asta unui socialist, el va replica: "Condiţiile sunt minunate în Rusia." Şi Dvs. veţi spune: "Poate că sunt minunate, dar nivelul mediu de trai este mult mai scăzut." Atunci el vă va răspunde: "Da, însă amintiţi-vă ce vremuri teribile au trăit ruşii sub ţari şi ce război teribil au avut de purtat."

Nu doresc să discut aici dacă o asemenea explicaţie este sau nu corectă, dar, dacă negăm că au fost aceleaşi condiţii, negăm faptul că a fost vorba de un experiment. Trebuie, atunci, să spunem (şi ar fi mult mai corect): "Socialismul din Rusia nu a produs o îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă ale omului de rând comparabilă cu cea cunoscută în Statele Unite, în aceeaşi perioadă."

În Statele Unite apare câte o noutate, câte o inovaţie, aproape săptămânal. Acestea sunt inovaţii generate de mediile de afaceri, deoarece mii şi mii de oameni de afaceri trudesc zi şi noapte pentru a găsi vreun produs care ar aduce un spor de satisfacţie consumatorului, sau poate fi produs la un cost mai scăzut, sau este mai bun şi mai ieftin decât produsele existente.

Ei nu procedează aşa din altruism, ci pentru că doresc să câştige bani. Şi rezultatul este o creştere aproape miraculoasă a nivelului de trai în Statele Unite, în comparaţie cu cel de acum 50 sau 100 de ani. În Rusia Sovietică însă, lipsită de un asemenea sistem, nu există o creştere comparabilă. Aşa încât persoanele care ne spun că ar trebui să adoptăm sistemul sovietic, comit o gravă eroare.

Mai este un lucru care trebuie menţionat. Consumatorul american, individul, este deopotrivă cumpărător şi patron. Ieşind dintr-un magazin în Statele Unite, poţi întâlni o inscripţie: "Thank you for your patronage. Please come again" -- "Vă mulţumim că aţi acceptat să ne patronaţi. Vă aşteptăm din nou."

Dar intrând într-un magazin dintr-o ţară totalitară -- fie ea Rusia zilelor noastre sau Germania regimului hitlerist -- vânzătorul ţi se adresează: "Trebuie să-i fi recunoscător marelui conducător pentru ceea ce ţi se dă."

În ţările socialiste, nu vânzătorul este cel care trebuie să fie recunoscător, ci cumpărătorul. Cetăţeanul nu este patron. Patron este Comitetul Central sau Oficiul Central.

Acele comitete socialiste, acei lideri şi dictatori deţin supremaţia, iar populaţia trebuie pur si simplu să le dea ascultare.

Intervenţionismul

Un dicton celebru, foarte frecvent citat, sună astfel: "Guvernul este cu atât mai bun cu cât guvernează mai puţin."

Nu cred că aceasta este descrierea corectă a funcţiilor bunei guvernări. Puterea politică trebuie să facă toate lucrurile pentru care a fost menită şi pentru care este necesară.

Puterea politică trebuie să protejeze indivizii din ţară împotriva atacurilor violente şi frauduloase ale răufăcătorilor şi trebuie să apere ţara de inamici străini. Acestea sunt funcţiile care-i revin într-un sistem liber, în sistemul economiei de piaţă.

Desigur, în regim socialist, guvernul este totalitar şi nimic nu rămâne în afara sferei sale de jurisdicţie.

Într-o economie de piaţă însă, sarcina principală a puterii politice este de a proteja funcţionarea neobstrucţionată a economiei de piaţă împotriva fraudei sau violenţei ivite din interiorul sau din exteriorul ţării.

Cei ce resping această definiţie a funcţiilor puterii politice vor spune, poate: "Iată un om care urăşte guvernul."

Nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Dacă aş spune că benzina este un lichid extrem de util, întrebuinţat în foarte multe scopuri, dar cu toate acestea aş refuza să beau benzină, sub cuvânt că nu este destinată acestei întrebuinţări, nu aş fi duşmanul benzinei şi nu s-ar putea spune că urăsc benzina. Aş spune doar că benzina este foarte utilă pentru anumite scopuri, dar inadecvată pentru altele.

Dacă afirm că datoria guvernului este de a aresta pe criminali şi pe alţi răufăcători, dar că nu este datoria sa să patroneze căile ferate sau să cheltuiască bani pentru lucruri inutile, nu înseamnă că urăsc guvernul; spun doar că este adecvat în anumite privinţe şi inadecvat în altele.

S-a putut afirma că în condiţiile din prezent nu mai avem o economie de piaţă liberă.

Astăzi avem ceva numit "economie mixtă."

Şi, drept dovadă a economiei noastre "mixte," ni se arată numeroasele întreprinderi deţinute şi operate de stat.

Economia este mixtă, ni se spune, pentru că, iată, în atâtea ţări, anumite instituţii - telefonul, telegraful, căile ferate, bunăoară - sunt deţinute şi operate de stat.

Că unele dintre aceste instituţii şi întreprinderi sunt operate de stat, este cu siguranţă adevărat. Dar faptul acesta singur nu schimbă caracterul sistemului nostru economic. Nici măcar nu înseamnă că avem de a face cu "un pic de socialism" într-o economie altminteri de piaţă, non-socialistă.

Într-adevăr, guvernul, operând aceste întreprinderi, este supus supremaţiei pieţei, aşadar supus supremaţiei consumatorilor. Guvernul - presupunând că operează de exemplu poşta şi căile ferate - trebuie să angajeze oameni care trebuie să lucreze în aceste întreprinderi. Trebuie să cumpere şi materii prime şi alte lucruri necesare pentru mersul acestor întreprinderi. Şi, pe de altă parte, statul "vinde" aceste bunuri şi servicii către populaţie. Însă, cu toate că operează aceste instituţii întrebuinţând metodele economiei libere de piaţă, rezultatul este, de obicei, un deficit. Desigur, guvernul este în măsură să finanţeze asemenea deficite - cel puţin aşa îşi imaginează membrii guvernului şi ai partidului aflat la putere.

Cu totul altfel stau lucrurile pentru o persoană privată. Posibilitatea individului de a opera în deficit ceva este foarte limitată. Dacă deficitul nu este eliminat în cel mai scurt timp şi întreprinderea nu devine profitabilă (sau nu-şi demonstrează, cel puţin, capacitatea de a elimina pierderile, evitând agravarea în continuare a deficitului), individul dă faliment şi trebuie să pună capăt întreprinderii sale.

Dar situaţia guvernului este diferită. Guvernul poate opera în deficit, deoarece are puterea de a preleva taxe de la populaţie. Şi atâta vreme cât contribuabilii sunt dispuşi să plătească taxe sporite pentu a permite guvernului să-şi opereze în pierdere întreprinderea - cu alte cuvinte, într-un mod mai puţin eficient decât o instituţie privată - şi dacă publicul va accepta aceste pierderi, atunci, desigur, întreprinderea va continua să funcţioneze.

În ultimii ani, cele mai multe state au sporit numărul instituţiilor şi întreprinderilor naţionalizate în aşa măsură că deficitele au întrecut cu mult taxele ce pot fi colectete de la cetăţeni.

Ce urmează în cazul acesta, depăşeşte cadrul expunerii de astăzi.

Urmează inflaţia, subiect de care ne vom ocupa mâine. Am atins problema numai pentru că economia mixtă nu trebuie confundată cu problema intervenţionismului, despre care vom discuta astă seară.

Ce este intervenţionismul? Intervenţionismul apare când guvernul nu-şi limitează activitatea la prezervarea ordinei, sau - cum se mai spunea cu vreo sută de ani în urmă - la "producerea securităţii."

Intervenţionismul înseamnă că guvernul doreşte să facă mai mult, că doreşte să intervină în mersul pieţei.

Dacă cineva obiectează spunând că nu se cade ca guvernul să se amestece în afaceri, i se va răspunde frecvent: "Dar guvernul se amestecă întotdeauna obligatoriu. Se amestecă dacă există poliţişti pe stradă, se amestecă când un tâlhar sparge un magazin, sau când un altul este împiedecat să fure o maşină."

Însă, vorbind despre intervenţionism, îl definim ca fiind amestecul guvernului în treburile pieţei. (Faptul că guvernul şi poliţia sunt ţinute să-i protejeze pe cetăţeni, inclusiv pe oamenii de afaceri şi, desigur, pe angajaţii lor, împotriva răufăcătorilor locali sau străini, este, de bună seamă, o îndatorire necesară, normală, pe care aşteptăm să o îndeplinească orice guvern. Asemenea protecţie nu înseamnă intervenţie, deoarece singura funcţie legitimă a guvernului este chiar producerea securităţii publice.)

Ceea ce ne preocupă când analizăm intervenţionismul este dorinţa guvernului de a face mai mult decât presupune combaterea tâlhăriei şi a fraudei.

Intervenţionismul înseamnă nu numai că guvernul abdică de la rolul său de protector al mersului neobstrucţionat al pieţei, ci şi că se amestecă în desfăşurarea diferitelor fenomene economice.

Se amestecă în formarea preţurilor, a salariilor, a dobânzilor şi a profiturilor.

Guvernul ţine să intervină pentru a-i forţa pe oamenii de afaceri să-şi desfăşoare afacerile într-o manieră diferită de cea pe care ar fi ales-o dacă ar fi trebuit să asculte numai de consumatori.

Guvernul ţine să-şi aroge puterea sau, cel puţin, parte din puterea care într-o economie liberă de piaţă aparţine consumatorilor.

Să considerăm un exemplu de intervenţionism, unul foarte popular în multe ţări, la care multe guverne recurg iar şi iar, mai ales în vremuri de inflaţie. Mă refer la controlul preţurilor.

De obicei guvernele recurg la controlul preţurilor după ce au inflaţionat oferta de bani şi populaţia a început să se plângă de preţurile în creştere, rezultate.

Dispunem de numeroase exemple istorice faimoase, care ilustrează eşecul politicilor de control al preţurilor, dar mă voi opri numai la două, remarcabile pentru că, în ambele cazuri, guvernele respective s-au dovedit într-adevăr energice în supravegherea, sau în încercarea de a supraveghea preţurile pe care doreau să le controleze.

Primul caz celebru este cel al împăratului roman Diocleţian, bine cunoscut, mai ales, ca ultimul împărat roman persecutor al creştinilor. Împăratul roman din a doua jumătate a veacului al treilea nu dispunea decât de o singură metodă financiară şi anume, devalorizarea monedei (currency debasement).

În vremurile acelea primitive, înainte de inventarea tiparniţei de bani, chiar şi inflaţia era, dacă se poate spune, primitivă. Ea implica baterea frauduloasă de monedă alterată, mai ales din argint. Guvernul amesteca tot mai mult cupru în aliajul de argint, sfârşind prin a modifica culoarea monedei şi a-i reduce considerabil greutatea. Rezultatul acestui proces fraudulos de batere a monedei şi creşterea corespunzătoare a cantităţii de bani era o creştere a preţurilor, urmată de un edict de control al preţurilor.

Şi împăraţii romani nu prea ştiau de glumă când era vorba de supravegherea respectării legii; în ochii lor moartea nu era o pedeapsă prea aspră pentru omul care ar fi îndrăznit să ceară un preţ mai ridicat. Ei au supravegheat controlul preţurilor, dar n-au reuşit să menţină societatea. Rezultatul a fost dezintegrarea imperiului roman şi al sistemului de diviziune a muncii.

Cu 1500 de ani mai târziu, aceeaşi devalorizare a monedei s-a produs în vremea revoluţiei franceze. De data aceasta însă metoda utilizată a fost alta. Tehnologia pentru producerea banilor era de acum considerabil îmbunătăţită. Pentru francezi nu mai era necesar să recurgă la baterea frauduloasă de monedă alterată: ei aveau la dispoziţie tiparniţa. Şi aceasta s-a dovedit extrem de eficientă. Din nou rezultatul a fost o creştere fără precedent a preţurilor. Nici supravegherea preţurilor maximale din vremea Revoluţiei franceze nu s-a realizat utilizând pedeapsa capitală, după metoda împăratului Diocleţian.

Tehnica de asasinare a cetăţenilor cunoscuse şi ea progrese. Vi-l amintiţi cu toţii pe ilustrul doctor J. I. Guillotin (1738 - 1814), adeptul utilizării ghilotinei.

În ciuda ghilotinei şi francezii au cunoscut eşecul politicii preţurilor maximale. În timp ce Robespierre însuşi era condus spre ghilotină, populaţia striga: "Foutu, le maximum!" ("S-a isprăvit cu Maximul").

Am ţinut să amintesc toate acestea fiindcă nu odată s-a spus: "Controlul preţurilor va deveni efectiv şi eficient îndată ce va fi însoţit de mai multă brutalitate şi de mai multă energie."

Este sigur însă, că Diocleţian a fost foarte brutal şi nici Revoluţia franceză n-a fost mai prejos. Cu toate acestea, măsurile de control al preţurilor s-au soldat, de fiecare dată, cu un eşec răsunător.

Haideţi acum, să vedem care sunt motivele eşecului acesta. Guvernul aude că oamenii se plâng de creşterea preţului laptelui. Şi laptele este cu siguranţă foarte important, mai ales pentru generaţia în creştere, pentru copii. Aşa că guvernul decretează un preţ maximal pentru lapte, un preţ inferior preţului potenţial care s-ar stabili pe piaţă. După care guvernul exclamă: "Sigur că am făcut tot ce era necesar pentru a asigura părinţilor săraci posibilitatea de a cumpăra tot laptele de care au nevoie ca să-şi hrănească copiii."

Dar ce se întâmplă? Pe de o parte, preţul scăzut al laptelui sporeşte cererea de lapte; persoanele care nu-şi permiteau să cumpere lapte la un preţ mai mare, sunt acum în măsură să-l cumpere la preţul decretat de guvern. Pe de altă parte, unii dintre producători şi anume aceia care produc laptele la costul cel mai ridicat - deci aşa numiţii producători marginali - suferă acum pierderi, deoarece preţul decretat de guvern nu le acoperă costurile.

Este aici o trăsătură importantă a economiei de piaţă. Antreprenorul privat, producătorul privat, nu poate suporta pierderi pe termen lung. Şi cum nu poate suporta pierderi producând lapte, el îşi restrânge producţia destinată pieţei. Poate să-şi vândă câteva vite la abator sau, în loc de lapte, poate să vândă produse derivate, bunăoară smântână, unt sau brânză.

Aşa că intervenţia guvernului asupra preţului laptelui are drept consecinţă mai puţin lapte ca înainte şi creşterea cererii de lapte, simultan. Unii oameni dintre cei dispuşi să plătească preţul decretat de guvern, n-au de unde să cumpere. Altă consecinţă este că persoanele cele mai preocupate se vor grăbi să fie primele la magazine. Vor avea de aşteptat afară. Cozile lungi de oameni aşteptând în faţa magazinelor apar întotdeauna ca un fenomen obişnuit în oraşele unde s-au decretat preţuri maximale pentru bunurile considerate de guvern importante. Aşa s-a întâmplat pretutindeni unde preţul laptelui a fost controlat. Aşa au pronosticat întotdeauna şi economiştii. Evident, numai economiştii autentici şi numărul lor nu este prea mare.

Dar ce rezultă din controlul guvernamental al preţului? Guvernul este dezamăgit. El dorea un spor de satisfacţie pentru băutorii de lapte. Rezultatul este că i-a nemulţumit.

Înainte să se amestece guvernul, laptele era scump, dar oamenii aveau de unde să-l cumpere. Acum a rămas numai o cantitate insuficientă de lapte disponibil. De aceea, consumul total de lapte scade. Copiii se vor mulţumi cu lapte mai puţin, nu mai mult.

Următoarea măsură la care va recurge acum guvernul, este raţionalizarea.

Însă raţionalizarea nu înseamnă decât că unii privilegiaţi capătă lapte, pe când alţii nu capătă deloc. Cine capătă şi cine nu capătă lapte se stabileşte, desigur, întotdeauna, într-un mod foarte arbitrar. Se poate ordona, de exemplu, să primească lapte copiii în vârstă de până în patru ani, iar copiii de peste patru ani, sau de peste patru şi sub şase ani, să primească numai jumătate din raţia copiilor de până în patru ani.

Orice ar face guvernul, faptul că există numai o cantitate mai mică de lapte rămâne.

Aşa că oamenii sunt şi mai nemulţumiţi ca înainte. Deci guvernul îI întreabă pe producătorii de lapte (căci nu are destulă imaginaţie ca să-şi răspundă singur): "De ce nu mai produceţi aceeaşi cantitate de lapte pe care o produceaţi şi mai înainte?"

Şi capătă răspunsul: "Nu putem, deoarece costurile de producţie sunt superioare preţului maximal stabilit de guvern." Acum guvernul studiază costurile diverşilor factori de producţie şi descoperă că unul dintre aceşti factori este furajul.

"Bine," zice guvernul, "acelaşi control pe care l-am aplicat laptelui îl vom extinde acum la furaje. Vom stabili un preţ maximal pentru fân şi atunci veţi fi în măsură să vă hrăniţi vacile la un preţ mai scăzut, cu mai puţină cheltuială. Totul va fi în regulă; veţi reuşi să produceţi şi să vindeţi mai mult lapte."

Dar acum ce se întâmplă? Se repetă aceeaşi poveste cu furajul şi după cum bănuiţi, pentru aceleaşi motive. Producţia de furaj scade şi guvernul este din nou confruntat cu o dilemă. Aşa că guvernul recurge la noi anchete, pentru a afla ce se petrece cu producţia de furaje. Şi primeşte de la producătorii de furaje o explicaţie aidoma celei prezentate de producătorii de lapte, mai înainte. Aşa că guvernul trebuie să mai facă un pas, pentru că ţine să nu abandoneze principiul controlului preţurilor. Stabileşte preţuri maximale pentru factorii de producţie implicaţi în producţia de furaje, şi povestea se repetă.

Simultan, guvernul începe să controleze nu numai preţul laptelui, ci şi pe cel al ouălor, al cărnii şi al altor necesităţi. Şi de fiecare dată guvernul obţine acelaşi rezultat, de fiecare dată consecinţele sunt aceleaşi. Odată ce a fixat preţuri maximale pentru bunurile de consum, trebuie să le extindă mai departe la factorii de producţie şi să limiteze preţurile factorilor necesari pentru bunurile de consum afectate de controlul preţurilor. Şi astfel, începând cu numai câteva preţuri controlate, guvernul trebuie să se retragă tot mai adânc înapoi pe treptele superioare ale procesului de producţie, fixând preţuri maximale pentru tot felul de factori, inclusiv preţul muncii salariate, deoarece, desigur, fără controlul salariilor, politica de "control al costurilor" n-ar avea sens.

Mai mult, guvernul nu-şi poate limita amestecul în treburile pieţii numai la acele lucruri pe care le socoteşte necesităţi vitale, de pildă lapte unt ouă şi carne. În mod necesar, amestecul trebuie să se extindă pentru a include bunurile de lux, fiindcă altminteri, dacă preţurile acestora n-ar fi limitate, capitalul şi munca salariată ar abandona producţia de necesităţi vitale, reorientându-se către producţia acelor bunuri pe care guvernul le consideră inutile, de lux. În felul acesta, intervenţia izolată, afectând numai unul, sau câteva preţuri ale bunurilor de consum, aduce după sine consecinţe - şi este important să înţeleagem acest fapt - chiar mai puţin satisfăcătoare decât circumstanţele care au determinat-o.

Înainte de amestecul guvernului, laptele şi ouăle erau scumpe; după interferenţa guvernamentală, ele au început să dispară de pe piaţă cu totul. Guvernul socotea aceste bunuri atât de importante încât să justifice intervenţia; ţelul său era o cantitate sporită şi o ofertă superioară. Rezultatul a fost opus. Interferenţa cea izolată a adus după sine o situaţie care - din punctul de vedere al guvernului - este încă mai neplăcută decât situaţia dinainte, pe care guvernul urmărea să o îmbunătăţească. Şi, pe măsură ce guvernul avansează mai mult, tot mai mult, va fi atins în cele din urmă punctul în care toate preţurile, toate ratele salariilor, toate dobânzile, pe scurt tot ce ţine de sistemul economic, va fi determinat de guvern. Am ajuns, desigur, în socialism.

Ce v-am spus până aici, explicaţia aceasta schematică şi teoretică, acoperă cu precizie evenimentele care s-au petrecut în acele ţări unde s-a încercat supravegherea respectării preţurilor maximale, unde guvernele s-au dovedit suficient de încăpăţânate pentru a parcurge drumul, pas cu pas, până la sfârşit. Aşa s-a întâmplat în primul război mondial, în Germania şi în Anglia.

Haideţi să vedem ce s-a întâmplat în fiecare din aceste ţări. Ambele au cunoscut inflaţia. Preţurile au crescut şi cele două guverne au impus controlul preţurilor. Începând de la câteva preţuri, începând numai de la lapte şi ouă, ele s-au văzut nevoite să avanseze mai mult, tot mai mult. Şi cu cât avansau mai mult, cu atât mai mare era inflaţia generată. Şi după trei ani de război, germanii - în mod sistematic, ca întotdeauna - au elaborat un mare plan. L-au numit Planul Hindenburg: erau vremuri când, în Germania, tot ce considera guvernul bun purta numele lui Hindenburg.

Planul Hindenburg însemna că întreg sistemul economic german urma să fie controlat de către guvern: preţuri, salarii, profituri, ... totul. Şi birocraţia s-a grăbit să pună totul în practică. Dar înainte să reuşească, s-a produs dezastrul: prăbuşirea imperiului german, dispariţia întregului aparat birocratic, rezultatele sângeroase ale revoluţiei - şi proiectul a fost abandonat.

În Anglia începutul a fost similar, însă după o vreme, în primăvara lui 1917, Statele Unite au intrat în război şi au furnizat Marii Britanii îndestulător toate cele de trebuinţă. Aşa că drumul către socialism, drumul către servitute, a fost întrerupt.

Înainte de venirea lui Hitler la putere, cancelarul Bruning introdusese din nou controlul preţurilor în Germania, pentru motivele obişnuite. Hitler a supravegheat executarea acestei politici, chiar înainte de începutul războiului.

Într-adevăr, în Germania lui Hitler nu exista iniţiativă sau întreprindere privată. În Germania lui Hitler se practica un sistem socialist, diferit de cel rusesc numai în măsura în care păstra terminologia şi etichetele sistemului liberei iniţiative. Existau încă aşa numitele "întreprinderi private." Însă proprietarul nu mai era antreprenor, proprietarul era un "responsabil de întreprindere" (Betriebsführer).

Germania întreagă era organizată într-o ierarhie de führeri; era desigur, Marele Führer, Hitler şi, după el, tot führeri până la numeroasele ierarhii de führeri mai micuţi. Şi responsabilul de întreprindere era Betriebsführer. Iar muncitorii întreprinderii erau numiţi Gefolgschaft, cu un cuvânt care desemna cândva suita unui senior medieval. Şi tot poporul acesta avea de dat ascultare ordinelor emanate de o instituţie cu un nume înspăimântător de lung: Reichsführerwirtschaftsministerium, la conducerea căreia se găsea un bine-cunoscut grăsan, pe nume Goering, acoperit de bijuterii şi medalii.

Şi din corpul acesta ministerial cu nume lung, soseau toate ordinele, pentru toate întreprinderile: ce să producă, în ce cantitate, de unde să ia materiile prime şi cu cât să le plătească, cui să vândă produsele şi la ce preţ. Muncitorii lucrau la ordin, într-o anumită fabrică, şi căpătau salariile decretate de guvern. Întregul sistem economic era, aşadar, reglementat în detaliu de guvern.

Betriebsfürherul nu avea dreptul să păstreze profitul pentru sine; lui îi revenea echivalentul unui salariu şi dacă ţinea să capete mai mult, putea, de exemplu, să se plângă: "Sunt grav bolnav, trebuie să mă operez imediat, şi operaţia costă 500 de mărci" şi apoi trebuia să-l întrebe pe führerul de district (Gauführer sau Gauleiter) dacă e sau nu cu putinţă să păstreze pentru sine mai mult decât salariul fixat. Preţurile nu mai erau preţuri, salariile nu mai erau salarii, erau numai termeni cantitativi într-un sistem socialist.

Acum îngăduiţi-mi să vă spun cum s-a prăbuşit acest sistem. Într-o bună zi, după ani de lupte, armatele străine au pătruns în Germania. S-au străduit să păstreze sistemul acesta economic dirijat de guvern, însă brutalitatea lui Hitler era indispensabilă pentru acest scop şi, în absenţa ei, obiectivul a trebuit abandonat.

Şi în vreme ce Germania trecea prin toate acestea, în timpul celui de al doilea război mondial, Marea Britanie se comporta aidoma Germaniei. Pornind de la controlul preţurilor aplicat numai câtorva bunuri, guvernul britanic a iniţiat pas cu pas (aidoma lui Hitler pe timp de pace, înaine de război) controlul unei părţi tot mai mari din economie, atingând, cam la finele războiului, ceva de felul unui socialism aproape pur.

Marea Britanie nu a fost adusă la socialism de guvernul laburist instalat în 1945. Marea Britanie devenise socialistă în timpul războiului condus de Sir Winston Churchill, în calitate de prim ministru. Guvernul laburist s-a mulţumit să reţină sistemul socialist, deja implementat de guvernul lui Sir Winston Churchill. Şi aceasta, în ciuda unei opoziţii populare considerabile.

Naţionalizările din Marea Britanie n-au însemnat prea mult; naţionalizarea Băncii Angliei a fost doar nominală, deoarece Banca Angliei era deja, în totalitate, controlată de guvern. Şi la fel stăteau lucrurile cu industria oţelului şi căile ferate, când au fost şi acestea naţionalizate. "Socialismul se război," cum i s-a spus - pentru a distinge strategia intervenţionismului pas cu pas - naţionalizase practic sistemul dinainte.

Diferenţa între sistemul german şi cel britanic era neglijabilă, întrucât persoanele care operau aceste sisteme erau, în ambele cazuri, numite de guvern şi erau ţinute să respecte în totul ordinele guvernului. După cum am afirmat mai devreme, sistemul Germaniei naziste păstra etichetele şi termenii economiei de piaţă libere, capitaliste. Dar, înţelesul lor era foarte diferit: erau, de acum, simple decrete guvernamentale.

Aşa stăteau lucrurile şi cu sistemul britanic. Când Partidul Conservator a revenit la putere o parte din controale au fost îndepărtate.

Asistăm în prezent (1958) în Marea Britanie la confruntarea celor două tabere: una favorabilă menţinerii controalelor, cealaltă favorabilă abolirii lor.

(Dar situaţia din Anglia, nu trebuie să uităm, este foarte diferită de aceea din Rusia.) O situaţie similară întâlnim în ţările dependente de importul de hrană şi materii prime care trebuie să exporte, deci, produse manufacturate. Într-adevăr, în ţările puternic dependente de export, un sistem de control guvernamental, pur şi simplu, nu funcţionează.

Aşadar, în măsura în care mai există un rest de libertate economică (şi mai există libertate substanţială în ţări ca Norvegia, Anglia şi Suedia, de pildă) aceasta se întâmplă datorită necesităţii de a exporta. Mai devreme am ales exemplul laptelui, nu pentru că aş avea o preferinţă substanţială pentru lapte, ci pentru că, practic toate guvernele - majoritatea lor - au reglementat în ultimii ani preţurile laptelui, ouălor sau untului.

Aş vrea să mă refer în câteva cuvinte, la încă un exemplu, controlul chiriilor. Dacă guvernul controlează chiriile, unul dintre efecte este că cei care altminteri s-ar fi mutat din apartamente mari în altele mai mici, odată cu modificarea condiţiilor familiale, nu o vor mai face.

Gândiţi-vă, de exemplu, la părinţii ai căror copii părăsesc casa la vârsta căsătoriei, sau când acceptă o slujbă în alt oraş. Asemenea părinţi obişnuiau să-şi schimbe apartamentul, mutându-se într-unul mai mic şi mai ieftin. Necesitatea aceasta a dispărut când guvernul a impus controlul chiriilor.

La Viena, în Austria, pe la începutul anilor douăzeci, cu un control al chiriilor bine împământenit, venitul proprietarilor unui apartament mediu nu depăşea, datorită reglementărilor, preţul a două călătorii cu mijloacele de transport în comun, aflate în proprietate publică. După cum vă puteţi imagina, lipsea orice incitativ care să-i determine pe oameni să-şi schimbe apartamentele. Şi pe de altă parte, nici nu se construiau case noi. Am întâlnit condiţii similare în Statele Unite, după al doilea război mondial şi în multe oraşe nici astăzi lucrurile nu s-au schimbat prea mult.

Unul din motivele principale ale marilor dificultăţi financiare prin care trec numeroase oraşe americane este controlul chiriilor şi deficitul de spaţiu locativ rezultat de aici.

Aşa că guvernul a cheltuit milioane de dolari pentru construirea de case noi. Dar ce a determinat deficitul de spaţiu locativ? Deficitul a fost generat de aceleaşi motive care au determinat deficitul de lapte, când preţul laptelui a fost controlat. Ceea ce înseamnă: dacă guvernul se amestecă în treburile pieţei, el va fi tot mai atras spre socialism.

Acesta este şi răspunsul cu care-i întâmpinăm pe cei care spun: "Noi nu suntem socialişti, noi nu dorim ca guvernul să controleze totul. Înţelegem că aşa ceva e rău. Dar de ce nu s-ar amesteca guvernul câtuşi de puţin în treburile pieţei? De ce nu ne-ar ocroti guvernul de o seamă de lucruri care ne displac?"

Oamenii aceştia vorbesc despre politica "jumătăţilor-de-măsură"("middle-of-the-road-policy"). Ceea ce le scapă lor este că intervenţia izolată, adică intervenţia limitată numai la o mică parte a sistemului economic, aduce după sine o situaţie pe care chiar guvernul - şi persoanele care au cerut intervenţia guvernului - o vor socoti mai rea decât neplăcerile pe care au dorit să le înlăture: populaţia care a cerut controlul chiriilor este teribil de nemulţumită să constate existenţa unui deficit de apartamente şi de spaţiu locativ.

Însă deficitul acesta este tocmai rezultatul intervenţiei guvernamentale, care a menţinut chiriile sub nivelul celor stabilite pe piaţa liberă.

Ideea că ar exista un al treilea sistem - între socialism şi capitalism, după cum afirmă suporterii săi - un sistem îndepărtat, deopotrivă, de socialism şi de capitalism, dar care reţine avantajele şi evită dezavantajele fiecăruia, este curată prostie.

Persoanele care cred într-un asemenea mit ştiu să devină într-adevăr lirice când prea-măresc minunile intervenţionismului. Putem afirma fără dificultate că se înşală. Intervenţiile guvernului, în faţa cărora se închină, aduc după ele efecte pe care nici chiar ei nu le agreează.

Unul dintre subiectele la care mă voi referi este protecţionismul. Guvernul încearcă să izoleze piaţa autohtonă de piaţa mondială. El introduce tarife, menite să ridice preţul autohton al unui bun deasupra preţului existent pe piaţa mondială, ceea ce permite producătorilor autohtoni să formeze carteluri. Apoi, cartelurile sunt atacate de guvern, care afirmă: "În asemenea condiţii este necesară legislaţia anticartel." Exact în această situaţie se află cele mai multe guverne europene. În Statele Unite sunt şi alte motive pentru legislaţia anti-trust şi pentru campania guvernului împotriva spectrului monopolist.

Este absurd să vedem guvernul - care face posibilă apariţia cartelurilor autohtone prin propriile sale intervenţii - arătând cu degetul către piaţă şi zicând: "Iată că sunt carteluri; de aceea intervenţia guvernului în treburile pieţei este necesară." Ar fi cu mult mai simplu să se evite cartelurile, punând capăt amestecului guvernului în treburile pieţei - amestecului care face cu putinţă aceste carteluri.

Ideea că amestecul guvernului este o "soluţie" la probleme economice conduce, pretutindeni, la situaţii cel puţin foarte neplăcute şi adesea chiar haotice. Dacă guvernul nu se opreşte la timp, el aduce după sine socialismul.

Cu toate acestea, amestecul guvernului în treburile oamenilor de afaceri rămâne foarte popular. Îndată ce cuiva nu-i place ce se întâmplă în lume, el zice: "Guvernul ar trebui să facă ceva. La ce e bun guvernul? Guvernul trebuie să se implice." Şi aceasta este o reminiscenţă caracteristică a modului de gândire din vremuri trecute, din vremuri dinaintea libertăţii moderne, dinaintea guvernului constituţional modern, dinaintea guvernului reprezentativ, sau a republicanismului modern.

Vreme de secole, a proliferat doctrina - de toată lumea menţinută şi acceptată - că un rege, un rege uns, ar fi mesagerul lui Dumnezeu; că ar fi înzestrat cu mai multă înţelepciune decât supuşii săi şi cu puteri supranaturale. Până recent, la începutul secolului XIX încă, oamenii suferind de anumite boli, aşteptau vindecarea de pe urma atingerii degetului regal.

De obicei doctorii se descurcau mai bine; ceea ce nu-i împiedeca să-şi îndrume pacienţii spre încercarea tratamentul regal.

Doctrina aceasta a superiorităţii guvernului paternalist, a puterilor supranaturale şi supraumane a regilor ereditari, a dispărut treptat - sau cel puţin aşa s-a putut crede. Apoi a revenit din nou. A fost un profesor german, pe nume Werner Sombart (pe care care l-am cunoscut foarte bine), a cărui reputaţie se întindea în toată lumea, căruia numeroase universităţi îI oferiseră titlul de doctor honoris causa şi care era membru de onoare al Asociaţiei economiştilor americani. Profesorul acesta a scris o carte, apărută şi în limba engleză, la editura Princetown University Press. E disponibilă şi într-o versiune franceză şi probabil şi într-una spaniolă - cel puţin aşa sper, ca să puteţi verifica cele ce vă spun. În cartea aceasta, publicată în secolul nostru, nu în întunecatul Ev mediu, Werner Sombart, profesor de economie, spune simplu: "Führerul, Führerul nostru" - se referă desigur, la Hitler - "primeşte ordine direct de la Dumnezeu, Führerul universului."

M-am referit mai devreme la ierarhia fuhrerilor şi, în această ierarhie, l-am menţionat pe Hitler ca "Führer Suprem." După Werner Sombart însă, mai există un Fuhrer, încă şi mai sus, Fuhrerul universului. Şi Dumnezeu, spunea el, îi ordonă nemijlocit lui Hitler. Desigur, profesorul Sombart adăuga, foarte modest: "Nu ştim cum comunică Dumnezeu cu Führerul. Dar, faptul în sine e de netăgăduit."

Acum, ţinând seama că o asemenea carte poate fi publicată în limba germană, limba unei naţiuni cândva elogiată ca "naţiunea filozofilor şi a poeţilor," şi că ea este tradusă în engleză şi în franceză, nu vom mai fi surprinşi dacă şi un mic birocrat se consideră pe sine mai înţelept şi mai bun decât concetăţenii săi şi doreşte să se amestece în toate cele, chiar dacă el este doar un mic birocrat şi nu ilustrul profesor Werner Sombart, membru onorific peste tot.

Există remedii pentru aşa ceva? Aş zice că da, există un remediu. Şi remediul acesta e puterea cetăţenilor; ei trebuie să împiedice instalarea unor asemenea regimuri autocratice, care se pretind mai înţelepte decât cetăţeanul obişnuit. Aici este diferenţa fundamentală între libertate şi servitute.

Ţările socialiste şi-au revendicat termenul de democraţie. Ruşii numesc sistemul lor o democraţie populară; vor să spună, probabil, că poporul este reprezentat în persoana dictatorului. Eu cred că unui dictator, lui Huan Peron, aici în Argentina, i s-a dat răspunsul corect în1955, când a fost alungat în exil. Să sperăm că tuturor dictatorilor, de pretutindeni, li se va da o replică similară.

Inflaţia

 

Dacă oferta de caviar ar fi la fel de abundentă ca şi cea de cartofi, atunci preţul caviarului -- adică raportul de schimb între caviar şi bani sau între caviar şi alte bunuri -- s-ar schimba considerabil.

În cazul acesta ne-am putea procura caviar cu sacrificii mult mai reduse decât cele necesare azi.

În mod analog, ca urmare a unui spor al cantităţii de bani, puterea de cumpărare a unităţii monetare scade şi odată cu ea scade, de asemenea, cantitatea de bunuri ce pot fi obţinute în schimbul unei unităţi monetare.

În secolul al XVI-lea, odată cu descoperirea şi exploatarea resurselor americane de aur şi argint, cantităţi enorme de metal preţios au luat drumul Europei. Rezultatul acestei creşteri a cantităţii de bani a fost o tendinţă de creştere a preţurilor în Europa.

În mod analog, astăzi, când vreun guvern sporeşte cantitatea banilor de hârtie, rezultatul este o tendinţă de scădere a puterii de cumpărare a unităţii monetare şi preţurile cresc. Numim aceasta inflaţie.

Din nefericire, atât în Statele Unite cât şi în alte ţări, există persoane care preferă să nu identifice cauza inflaţiei într-o creştere a cantităţii de bani ci, mai degrabă, să o atribuie creşterii preţurilor.

Totuşi, nu s-a ridicat niciodată vreo obiecţie serioasă împotriva interpretării economice a relaţiei dintre preţuri şi cantitatea de bani, sau a raportului de schimb dintre bani şi alte bunuri, mărfuri şi servicii. Cu mijloacele tehnologice de azi, nimic nu e mai simplu decât să confecţionezi bucăţi de hârtie cu anumite inscripţii monetare tipărite pe ele. În Statele Unite, unde toate bancnotele au aceleaşi dimensiuni, nici măcar nu este mai costisitor pentru guvern să tipărească o hârtie de 1000 de dolari, mai degrabă decât una de un dolar. Nu este vorba decât de o procedură de tipărire care necesită în fiecare caz acelaşi consum de hîrtie şi cerneală.

În secolul al XVIII-lea, când s-au făcut primele încercări de a emite bancnote cu statutul de mijloace legale de plată -- aşadar note bancare ce trebuiau acceptate în tranzacţiile comerciale la rând cu monedele de aur şi argint -- guvernele şi naţiunile au crezut că bancherii deţin anumite secrete care îi fac capabili să creeze bogăţie din nimic. Când guvernele din secolul al XVIII-lea întâmpinau dificultăţi financiare, guvernanţii îşi imaginau că numirea unui bancher iscusit în calitate de administrator al finanţelor guvernamentale este de ajuns pentru a-i scăpa de toate problemele.

Câţiva ani înainte de Revoluţia franceză, când monarhia se afla în dificultăţi financiare, regele Franţei a căutat un asemenea bancher iscusit, ca să-l numească într-o funcţie importantă. Omul găsit era, din toate punctele de vedere, diametral opus guvernanţilor francezi de până atunci. Mai întâi, el nu era francez, ci străin, un elveţian din Geneva, pe nume Jacques Necker. În al doilea rând el nu era membru al aristocraţiei, ci simplu om de rând. Şi, lucru chiar mai important în Franţa secolului al XVIII-lea, nu era catolic ci protestant.

Aşa că Monsieur Necker, părintele celebrei Madame de Staël a devenit ministru de finanţe, şi toată lumea aştepta de la el să rezolve problemele financiare ale Franţei. Dar, în ciuda încrederii considerabile de care s-a bucurat Monsieur Necker, cufărul regal a rămas gol -- cea mai mare greşeală a lui Necker fiind încercarea sa de a sprijini financiar războiul de independenţă al coloniştilor americani împotriva Angliei, fără a ridica taxele. Cu siguranţă, nu aceasta era calea de rezolvare a problemelor financiare ale Franţei.

Nu există nici o soluţie miraculoasă a problemelor financiare ale unui guvern; dacă are nevoie de bani, trebuie să-i procure prelevând taxe de la cetăţeni (sau, în cazuri excepţionale, împrumutându-i de la persoane care dispun de bani).

Însă multe guverne, ba chiar majoritatea guvernelor sunt încredinţate că mai există o metodă pentru a-şi procura banii necesari: pur şi simplu tipărindu-i.

Dacă guvernul ţine să facă un lucru benefic -- dacă doreşte, bunăoară, să construiască un spital -- calea de urmat pentru ridicarea sumei necesare finalizării acestui proiect este prelevarea de taxe de la cetăţeni şi construirea spitalului din veniturile astfel colectate.

În cazul acesta nu va urma o "revoluţie" deosebită a preţurilor, fiindcă cetăţenii -- plătind taxele -- sunt constrânşi să-şi reducă cheltuielile, atâta timp cât durează colecta guvernamentală de bani destinaţi spitalului.

Contribuabilul este silit să-şi restrângă consumul, investiţiile, sau economiile.

Guvernul, făcându-şi intrarea pe piaţă în calitate de cumpărător, se substituie cetăţeanului individual: cetăţeanul cumpără mai puţin, guvernul cumpără mai mult. Sigur că guvernul nu cumpără întotdeauna aceleaşi bunuri pe care le-ar fi cumpărat cetăţenii; dar în ansamblu, nu rezultă nici o ridicare a preţurilor ca urmare a construirii unui spital de către guvern.

Am ales în mod deliberat exemplul acesta cu spitalul, fiindcă uneori se spune: "Nu este totuna dacă guvernul îşi alocă banii pentru scopuri bune sau rele." Voi presupune aici că guvernul utilizează întotdeauna banii pe care i-a tipărit pentru atingerea celor mai nobile scopuri cu putinţă -- scopuri care se bucură de consimţământul nostru, al tuturor. Procedez astfel fiindcă ceea ce numim astăzi inflaţie nu este consecinţa felului cum sunt cheltuiţi banii guvernamentali, ci a căii pe care guvernul obţine aceşti bani, o consecinţă pe care majoritatea populaţiei de pretutindeni nu o consideră benefică.

De exemplu, fără a recurge la inflaţie, guvernul poate utiliza bani colectaţi din taxe pentru a face noi angajări sau pentru a spori salariile celor deja angajaţi de stat. În consecinţă, oamenii aceştia, ale căror salarii s-au mărit, au posibilitatea să cumpere mai mult. Când guvernul sporeşte salariile angajaţilor săi pe seama taxelor prelevate de la cetăţeni, contribuabilii pot cheltui mai puţin, pe când angajaţii guvernamentali pot cheltui mai mult. În ansamblu preţurile nu vor creşte.

Însă, dacă guvernul nu recurge la prelevări de taxe în acest scop, utilizând în schimb bani proaspăt tipăriţi, înseamnă că unii oameni vor dispune acum de mai mulţi bani, în vreme ce restul populaţiei continuă să dispună de aceeaşi cantitate ca şi mai înainte. Aşa că beneficiarii banilor nou tipăriţi vor intra în competiţie cu cei ale căror resurse băneşti au rămas neschimbate. Şi, dat fiind că nu există mai multe mărfuri decât înainte, deşi există bani mai mulţi pe piaţă -- şi dat fiind că există acum persoane care pot cumpăra mai mult azi decât ieri -- rezultatul va fi un spor al cererii pentru aceeaşi cantitate constantă de bunuri.

Aşa că preţurile vor tinde să crească. Faptul acesta este inevitabil, indiferent de utilizarea dată banilor nou-creaţi.

Şi mai important este că tendinţa aceasta de creştere a preţurilor se va manifesta pas cu pas; nu este vorba de o creştere generală a unui aşa numit "nivel al preţurilor." "Nivelul preţurilor" este o expresie metaforică a cărei utilizare trebuie întotdeauna evitată.

Evocând "nivelul preţurilor" oamenii îşi închipuie un lichid al cărui nivel urcă sau coboară odată cu variaţiile sale cantitative păstrând însă o aceeaşi înălţime în orice punct al recipientului. Dar în cazul preţurilor, nu poate fi vorba de un asemenea "nivel."

Preţurile nu se modifică nici în aceeaşi măsură, nici în acelaşi timp. Există întotdeauna preţuri care se modifică mai repede, urcând sau coborând înaintea altora. Lucrul este explicabil.

Să ne oprim de exemplu la cazul funcţionarului de stat care a primit banii cei noi, proaspăt adăugaţi la oferta monetară. Oamenii nu cumpără astăzi exact aceleaşi bunuri şi în aceleaşi cantităţi ca şi ieri. Banii cei noi, tipăriţi de guvern şi introduşi pe piaţă, nu vor fi utilizaţi pentru a cumpăra toate tipurile de bunuri şi servicii. Banii sunt cheltuiţi pentru anumite bunuri, ale căror preţuri vor creşte, în vreme ce alte bunuri vor continua să-şi păstreze preţurile dinaintea pătrunderii pe piaţă a banilor cei noi. Aşa că, odată declanşată, inflaţia va afecta în mod diferit grupuri diferite ale populaţiei. Acele grupuri care au primit banii cei noi înaintea altora beneficiază de un câştig temporar.

Când guvernul recurge la inflaţie pentru a susţine un război, el trebuie să achiziţioneze muniţii, aşa că industriile producătoare de armament şi muncitorii angajaţi în acestea sunt cei dintâi care vor căpăta banii nou-creaţi. Aceste grupuri se bucură acum de o poziţie deosebit de favorabilă. Profiturile şi salariile lor cresc; industria lor cunoaşte un avânt. De ce? Fiindcă aceşti oameni au căpătat primii banii cei noi. Şi cu mai mulţi bani la dispoziţie, ei fac acum cumpărături. Producătorii de muniţii cumpără de la alte persoane, care produc şi vând mărfurile de care au ei nevoie.

Aceştia formează un al doilea grup. Şi al doilea grup consideră inflaţia o mare binefacere pentru afacerile sale. De ce nu? Nu e oare minunat să vinzi mai mult? Proprietarul unui restaurant din vecinătatea fabricii de muniţii, spre exemplu, va spune: "E minunat!

Muncitorii de la fabrica de muniţii dispun acum de mai mulţi bani; mult mai mulţi dintre ei sunt acum clienţii mei; cu toţii "patronează" restaurantul meu; şi eu sunt cât se poate de încântat." Proprietarul restaurantului nu vede nici un motiv să nu se bucure.

Situaţia este aceasta: veniturile celor dintâi beneficiari ai banilor au sporit şi ei îşi pot permite, în continuare, să cumpere numeroase bunuri şi servicii în condiţiile dinaintea inflaţiei, corespunzătoare fostei configuraţii a pieţei. Iată de ce poziţia lor este deosebit de favorabilă. Astfel, inflaţia se propagă pas cu pas, de la un grup de populaţie la altul. Şi toţi cei cărora banii nou creaţi le parvin în faza timpurie a inflaţiei beneficiază de ea, fiindcă achiziţionează, încă, anumite bunuri la preţurile corespunzătoare fostei configuraţii a raportului de schimb între bani şi alte mărfuri.

Mai există însă şi alte grupuri ale populaţiei la care banii cei noi ajung târziu, mult mai târziu. Aceştia sunt cei aflaţi în poziţii defavorabile. Înainte ca banii cei noi să le parvină şi lor, ei se văd siliţi să plătească preţuri mai mari pentru anumite bunuri, dacă nu chiar pentru toate bunurile pe care intenţionau să le cumpere, în vreme ce venitul lor a rămas practic neschimbat sau, în orice caz, nu a sporit proporţional cu preţurile.

Iată, bunăoară, situaţia din Statele Unite în vremea celui de-al doilea război mondial; pe de o parte inflaţia îi favoriza pe lucrătorii angajaţi în producţia de muniţii, industia muniţiilor şi pe producătorii de armament, defavorizând, pe de altă parte, alte segmente ale populaţiei.

Iar cei mai năpăstuiţi de inflaţie erau profesorii şi preoţii.

Preotul, după cum ştiţi, este o persoană deosebit de modestă care slujeşte Domnului şi care nu se cade să vorbească prea mult despre bani. În mod similar, profesorii sunt persoane devotate misiunii lor, ţinute să gândească mai mult la educaţia tinerilor decât la propriile salarii. În consecinţă profesorii şi preoţii s-au numărat printre cei mai defavorizaţi de inflaţie, iar slujitorii şcolii şi ai bisericii au realizat printre cele din urmă că sunt îndreptăţiţi la măriri de salarii. Când consiliile parohiale şi asociaţiile profesorale au sfârşit, în cele din urmă, prin a descoperi că şi salariile acestor oameni devotaţi se cuvin mărite, pierderile anterioare, deja suferite de ei, au rămas neîndreptate.

Multă vreme, oamenii aceştia au trebuit să-şi restrângă cumpărăturile, să-şi diminueze consumul de hrană mai bună şi mai scumpă şi să achiziţioneze mai puţină îmbrăcăminte -- fiindcă preţurile crescuseră deja, pe când veniturile lor salariale nu sporisesă încă. (Astăzi situaţia s-a modificat considerabil, cel puţin în cazul profesorilor).

Deci, inflaţia afectează întotdeauna în mod diferenţiat diferite segmente ale populaţiei. Pentru unele inflaţia nu este chiar atât de dăunătoare; ba unele doresc chiar ca ea să continue, acestea fiind primele care profită de pe urma ei. În cursul următoarei expuneri, vom vedea cum această asimetrie a consecinţelor inflaţiei influenţează în mod decisiv politicile generatoare de inflaţie.

În urma modificărilor produse de inflaţie, apar grupuri favorizate şi grupuri de profitori direcţi.

Nu utilizez aici termenul "profitor" ca să reproşez ceva acestor oameni, deoarece, dacă există un vinovat, acela este guvernul care a generat inflaţia. Aşa că, întotdeauna, se găsesc oameni care favorizează inflaţia, înţelegând ceea ce se petrece înaintea altora.

Profiturile deosebite care le revin lor sunt consecinţa inevitabilei asimetrii a procesului inflaţionist.

Guvernul poate socoti că inflaţia -- ca mijloc de colectare de fonduri -- este preferabilă prelevării de taxe, care este adesea impopulară şi dificilă. Nu odată, în numeroase ţări mari şi bogate, legislatorii au discutat luni de-a rândul, căutând forma optimă de prelevare a taxelor necesare acoperirii cheltuielilor sporite cerute de parlament. În cele din urmă, epuizând diferitele metode de colectare a sumelor prin impozitare, ei au conchis că cea mai bună soluţie rămâne, probabil, inflaţia.

Desigur, cuvântul "inflaţie" a fost ocolit. Politicianul aflat la putere, când optează pentru inflaţie nu spune niciodată: "Am optat pentru inflaţie." Metodele tehnice întrebuinţate pentru a provoca inflaţia sunt atât de complicate încât cetăţeanul de rând nu sesizează începutul ei.

Una dintre cele mai dramatice inflaţii din istorie a fost cea cunoscută de Reichul german, după primul război mondial. Ea nu s-a manifestat deosebit de spectaculos în timpul războiului. Inflaţia de după război este cea care a adus cu sine catastrofa. Guvernul n-a afirmat: "Ne îndreptăm către inflaţie." El s-a mulţumit să împrumute bani, pe o cale extrem de ocolită, de la banca centrală. Guvernul n-a trebuit să întrebe banca centrală de unde ia banii furnizaţi. Banca centrală pur şi simplu i-a tipărit.

Astăzi, tehnica inflaţiei este complicată de existenţa depozitelor la cerere (checkbook money). Tehnica este alta dar rezultatul acelaşi. Dintr-o trăsătură de condei guvernul crează bani discreţionari (fiat money), sporind astfel cantitatea banilor şi a creditelor. Guvernul nu are decât să dea un ordin pentru a dispune de bani proaspăt creaţi.

La început guvernului nu-i pasă că unii oameni vor fi păgubiţi sau că preţurile vor creşte. Legislatorii exultă: "Sistemul acesta este minunat!"

Dar minunea suferă de o slăbiciune fundamentală: nu poate să dureze. Dacă inflaţia ar putea continua la nesfârşit, ar fi inutil să le cerem guvernanţilor să nu recurgă la ea. Dar dacă există un lucru sigur referitor la inflaţie acela este că, mai devreme sau mai târziu, ea trebuie să înceteze. Este o politică ce nu poate dura.

Pe termen lung, inflaţia trebuie să înceteze odată cu prăbuşirea monedei; se ajunge la o catastrofă de felul celei petrecute în Germania anului 1923.

La 1 august 1914, valoarea dolarului era de 4 mărci şi 20 de pfenigi. Nouă ani şi trei luni mai târziu, în noiembrie 1923, dolarul era cotat la 4,2 trilioane de mărci. Cu alte cuvinte, marca nu mai valora nimic. Ea încetase de a mai avea vreo valoare.

Cu câţiva ani în urmă, un autor celebru, John Maynard Keynes, scria: "Pe termen lung, toţi suntem morţi." Trebuie să admit cu regret că avea, incontestabil, dreptate. Dar întrebarea este: Cât de scurt sau lung va fi termenul scurt? În secolul al XVIII-lea, o faimoasă doamnă, Madame de Pompadour se pare că ar fi spus: "Aprés nous le déluge" ("După noi potopul"). Madame de Pompadour a fost suficient de norocoasă ca să se stingă din viaţă în temen scurt. Însă succesoarea ei în funcţie, Madame du Barry a supravieţuit termenului scurt şi a fost decapitată pe termen lung. Pentru multă lume "termenul lung" devine rapid "termen scurt" -- cu atât mai scurt cu cât se prelungeşte mai mult inflaţia.

Cât poate să dureze termenul scurt? Cât poate banca centrală să continue inflaţia?

Probabil că atâta timp cât oamenii au convingerea că guvernul, mai devreme sau mai târziu, dar cu siguranţă nu prea târziu, va înceta să tipărească bani, punând capăt astfel reducerii valorii fiecărei unităţi monetare.

Când oamenii nu mai cred lucrul acesta, când realizează că guvernul va continua la nesfârşit şi nu are nici un fel de intenţie să înceteze, atunci ei încep să înţeleagă că mâine preţurile vor fi mai mari decât azi. Atunci încep să cumpere la orice preţ, provocând asemenea creşteri dramatice ale preţurilor încât sistemul monetar se prăbuşeşte.

Revin la cazul Germaniei, pe care l-a urmărit întreaga lume. Destule cărţi descriu ce s-a întâmplat atunci. (Deşi nu sunt german, ci austriac, am privit totul din interior: în Austria, condiţiile nu erau prea diferite de cele din Germania; nu erau prea diferite nici în multe alte ţări europene.)

Vreme de mai mulţi ani, germanii au crezut că nu sunt confruntaţi decât cu o inflaţie temporară, care nu va întârzia să înceteze. Aşa au crezut aproape nouă ani, până în vara lui 1923. Apoi, în cele din urmă, au început să aibă îndoieli.

Cum inflaţia continua, oamenii au socotit mai înţelept să cumpere tot ce era disponibil, mai bine decât să-şi păstreze banii în buzunar.

Mai mult, şi-au spus că nu e bine să dea bani cu împrumut ci, din contra, că cel mai bun lucru e să fi datornic. Aşa că inflaţia a continuat, auto-întreţinându-se.

Şi ea s-a prelungit în Germania exact până în 20 noiembrie 1923. Masele luaseră banii rezultaţi din inflaţie drept bani adevăraţi, dar au sfârşit prin a constata că situaţia se schimbase.

Către finele inflaţiei, în toamna lui 1923, fabricile germane plăteau muncitorilor salariul zilnic în avans, dimineaţa.

Şi muncitorul se prezenta la fabrică cu soţia, căreia îi încredinţa pe loc salariul -- toate milioanele pe care le primea. Şi doamna se grăbea spre cel mai apropiat magazin, ca să cumpere ceva, indiferent ce.

Ea înţelesese lucrul pe care îl ştiau, de acum, cu toţii -- că marca îşi pierde 50% din puterea de cumpărare peste noapte, de la o zi la alta. Banii se topeau în buzunarele oamenilor ca ciocolata pe o sobă fierbinte. Această ultimă fază a inflaţiei germane n-a durat mult; după câteva zile, întreg coşmarul luase sfârşit: marca îşi pierduse orice valoare şi o nouă monedă a trebuit introdusă.

Lordul Keynes, omul care a spus că pe termen lung suntem cu toţii morţi, face parte dintr-un lung şir de autori inflaţionişti din secolul XX.

Cu toţii au scris împotriva etalonului aur. Atacând la rându-i etalonul aur, Keynes l-a numit "o relicvă barbară". Astăzi, cei mai mulţi consideră că e ridicol de a mai discuta posibilitatea unei întoarceri la etalonul aur.

În Statele Unite, bunăoară, eşti privit mai mult sau mai puţin ca un visător dacă spui: "Mai devreme sau mai târziu Statele Unite vor fi silite să se întoarcă la etalonul aur."

Şi totuşi etalonul aur posedă o calitate incomparabilă: cantitatea de bani, în condiţiile corespunzătoare etalonului aur, este independentă de politicile guvernelor şi ale partidelor politice. Acesta este avantajul său.

Este o formă de protecţie împotriva guvernelor risipitoare. În condiţiile corespunzătoare etalonului aur când guvernului i se cere să cheltuiască bani din nou, ministrul de finanţe poate răspunde: "Şi banii de unde îi iau? Spuneţi-mi mai întâi, unde găsesc eu banii pentru această nouă cheltuială."

Într-un sistem inflaţionist, nimic nu este mai simplu pentru politicieni decât să ceară imprimeriei guvernamentale să le furnizeze oricât de mulţi bani au nevoie ca să-şi realizeze proiectele.

În condiţiile unui etalon aur, o politică guvernamentală sănătoasă are mult mai multe şanse. Liderii pot spune populaţiei şi politicienilor: "Nu putem face acest lucru fără să ridicăm taxele."

În regim inflaţionist însă, populaţia capătă obiceiul să privească guvernul ca pe o instituţie care dispune de mijloace nelimitate: statul şi guvernul par atotputernice. Dacă, de pildă, populaţia îşi doreşte o nouă reţea de şosele, guvernul este ţinut să o construiască. Dar de unde va lua guvernul suma de bani necesară?

S-ar putea spune că astăzi -- şi chiar mai de mult, în vremea administraţiei McKinley -- în Statele Unite, Partidul Republican s-a pronunţat pentru o politică mai mult sau mai puţin favorabilă banilor sănătoşi şi etalonului aur, pe când Partidul Democrat a favorizat inflaţia, desigur, nu inflaţia monedei-hârtie ci a monedei-argint.

Pe de altă parte, cel care prin anii 1880 a respins prin veto acordarea unei sume reduse -- circa 10.000 de dolari solicitaţi de Congres -- pentru ajutorarea unei comunităţi care suferise un dezastru, a fost preşedintele democrat Cleveland. Şi preşedintele Cleveland şi-a justificat atitudinea scriind: "Deşi este datoria cetăţenilor să asigure susţinerea guvernului, nu este datoria guvernului să asigure susţinerea cetăţenilor."

Iată o frază pe care orice om politic ar trebui să o afişeze în biroul său pentru a o arăta celor ce vin să ceară bani.

Mă simt oarecum stânjenit de necesitatea de a simplifica aceste probleme. Există o sumedenie de chestiuni complexe legate de sistemul monetar şi n-aş fi scris volume întregi despre ele, dacă ar fi atât de simple pe cât încerc să le prezint aici. Dar ideea principală este aceasta: o creştere a cantităţii de bani aduce după sine scăderea puterii de cumpărare a unităţii monetare.

Acesta este lucrul de care sunt nemulţumiţi oamenii ale căror afaceri private sunt afectate defavorabil. Se plâng de inflaţie cei care nu beneficiază de pe urma ei.

Dacă inflaţia este atât de rea şi oamenii înţeleg lucrul acesta, de ce a devenit ea pretutindeni aproape un mod de viaţă? De boala aceasta suferă chiar şi unele dintre cele mai bogate ţări din lume.

Statele Unite sunt astăzi, cu siguranţă, cea mai bogată ţară din lume, cu cel mai ridicat nivel de trai. Dacă veţi călători prin Statele Unite veţi constata însă că se vorbeşte într-una despre inflaţie şi despre necesitatea de a-i pune capăt. Dar se vorbeşte numai, nu se acţionează.

Iată câteva fapte: după primul război mondial, Marea Britanie s-a reîntors la paritatea antebelică a lirei faţă de aur.

Concret aceasta a însemnat o supraevaluare a lirei. Aşa că a sporit puterea de cumpărare a fiecărui salariu. Într-un regim de piaţă neobstrucţionată, salariul nominal, exprimat în bani, ar fi scăzut pentru a compensa acest fenomen, fără ca salariile reale ale muncitorilor să aibă ceva de suferit. Nu avem timp, aici, să discutăm cauzele acestui proces.

Dar sindicatele britanice nu erau dispuse să accepte ajustarea ratelor salariilor la noua putere de cumpărare sporită a unităţii monetare; aşa că salariile reale au crescut considerabil în urma acestei măsuri monetare. A rezultat o catastrofă dureroasă pentru Anglia, o ţară predominant industrială care trebuie să importe materii prime, bunuri semifinite şi mărfuri, alimentare vitale şi să exporte produse manufacturate pentru a plăti ceea ce importă.

Odată cu ridicarea valorii internaţionale a lirei, preţul bunurilor britanice a crescut pe pieţele străine, iar vânzările şi exporturile s-au redus. De fapt, practicând aceste preţuri, Marea Britanie s-a auto-eliminat de pe piaţa mondială.

Cu sindicatele nu se putea discuta. Cunoaşteţi puterea de care dispune astăzi un sindicat. El are dreptul, de fapt privilegiul, să recurgă la violenţă. Aşa că o hotărâre sindicală nu este, să zicem, mai puţin importantă decât un decret guvernamental. Un decret guvernamental este un ordin a cărui executare este supravegheată de aparatul însărcinat cu această misiune în numele puterii de stat: poliţia. Cel ce nu respectă un decret guvernamental are de a face cu poliţia.

Din nefericire, există astăzi, aproape pretutindeni, o a doua putere în măsură să utilizeze forţa: sindicatele.

Sindicatele determină salariile, a căror respectare o supraveghează apoi recurgând la greve, cu un rezultat similar celui produs de guvern atunci când decretează o rată minimă a salariilor. Nu mă voi opri acum la problema sindicatelor; mă voi ocupa de ea mai târziu.

Am ţinut doar să menţionez că politica sindicală este de a forţa ratele salariale deasupra nivelului la care s-ar stabili pe o piaţă neobstrucţionată. Rezultatul este că o parte considerabilă a forţei potenţiale de muncă nu va mai putea fi utilizată decât de către persoane sau industrii dispuse să suporte pierderi. Şi, dat fiind că întreprinderile nu pot suporta pierderi la nesfârşit, ele vor fi constrânse să îşi închidă porţile şi lucrătorii vor deveni şomeri. Stabilirea ratelor salariale deasupra nivelului pe care l-ar atinge pe o piaţă neobstrucţionată implică, de fiecare dată, neutilizarea unei părţi considerabile din forţa de muncă potenţială.

În Marea Britanie, rezultatul impunerii de către sindicate a unor rate salariale ridicate a fost cronicizarea şomajului, prelungit ani de-a rândul. Milioane de muncitori au rămas fără slujbe şi cifrele de producţie au scăzut. Experţii înşişi erau contrariaţi. În această situaţie, guvernul britanic a recurs la o măsură de urgenţă, pe care o considera indispensabilă: a devaluat moneda.

Urmarea a fost că puterea de cumpărare a salariilor, la care sindicatele ţineau atât de mult, s-a modificat. Salariile reale, aşadar echivalentul în bunuri al salariilor, s-au redus.

Muncitorul nu mai putea cumpăra acum la fel de mult ca înainte, chiar dacă ratele nominale ale salariilor rămăseseră neschimbate. S-a crezut că în felul acesta ratele reale ale salariilor vor putea fi readuse la nivelul corespunzător pieţei libere, făcând şomajul să dispară.

Aceeaşi măsură - devaluarea - a fost adoptată de numeroase alte ţări, printre care Franţa, Olanda şi Belgia. O ţară a recurs chiar de două ori la această măsură într-un an şi jumătate. Este vorba de Cehoslovacia. Era, am putea spune, o metodă camuflată de a înşela puterea sindicatelor. Dar succesul nu a fost cu adevărat pe măsura aşteptărilor.

După câţiva ani, oamenii, muncitorii, chiar şi sindicatele, au început să înţeleagă ce se petrece. Au început să înţeleagă că devalorizarea monedei adusese după sine reducerea salariilor reale. Sindicatele aveau puterea necesară pentru a se opune. În numeroase ţări ele au inserat o clauză suplimentară în contractele salariale care stipula că salariile trebuie să crească automat, odată cu preţurile. Aceasta s-a numit indexare.

Sindicatele deveniseră conştiente de importanţa indexării. Aşa că metoda sus-menţionată de reducere a şomajului - adoptată de Marea Britanie în 1931 şi preluată ulterior de majoritatea guvernelor mai importante - această metodă de "vindecare a şomajului" este astăzi neputincioasă.

Din nefericire, în 1936, în a sa carte The General Theory of Employement, Interest, and Money, lordul Keynes a ridicat această metodă - aceste măsuri de urgenţă încercate în 1929-1933 - la rang de principiu, de orientare fundamentală a politicilor economice. Şi a justificat metoda spunând că, într-adevăr "şomajul este rău. Dacă doriţi ca şomajul să dispară trebuie să recurgeţi la inflaţia monedei."

El înţelegea foarte bine că ratele salariilor pot fi prea ridicate în raport cu piaţa, adică prea ridicate pentru a justifica decizia patronilor de a-şi spori numărul angajaţilor în mod profitabil, aşadar prea ridicate din punctul de vedere al întregii populaţii salariate, fiindcă ratele salariilor impuse de sindicate, depăşind nivelul pieţei, împiedicau pe unii din cei dornici să câştige un salariu, să obţină slujbe.

Keynes afirma, într-adevăr: "Şomajul în masă, prelungit an după an, constituie cu siguranţă o situaţie extrem de neplăcută."

Dar în loc de a sugera că ratele salariilor pot şi trebuie ajustate la condiţiile pieţei, el pretindea că: "dacă se devalorizează moneda şi muncitorii nu sunt suficient de inteligenţi ca să priceapă lucrul acesta, ei nu se vor opune unei scăderi a salariilor reale, atâta vreme cât ratele salariilor nominale rămân neschimbate." Cu alte cuvinte, lordul Keynes pretindea că, dacă omul primeşte aceeaşi cantitate de lire sterline astăzi ca şi înaintea devalorizării monedei, el nu va realiza că, de fapt, acum primeşte mai puţin.

Pentru a spune lucrurilor pe nume, Keynes propunea înşelarea muncitorilor.

Într-adevăr, în loc să declare fără ocolişuri că ratele salariilor trebuie ajustate la condiţiile pieţei - fiindcă, altminteri, parte din forţa de muncă va rămâne inevitabil neutilizată - el spunea: "Utilizarea deplină a forţei de muncă poate fi atinsă numai practicând inflaţia. Să-i înşelăm pe muncitori."

Cel mai interesant rămâne, însă, faptul că la vremea publicării teoriei sale generale (General Theory), înşelăciunea devenise deja imposibilă, deoarece oamenii deveniseră deja conştienţi de importanţa indexării. Însă dezideratul utilizării depline a forţei de muncă a rămas.

Ce înseamnă, oare, "utilizarea deplină a forţei de muncă?" Ea ţine de o piaţă neobstrucţionată a mâinii de lucru, aşadar, o piaţă nemanipulată de sindicate sau de guvern.

Pe o asemenea piaţă, ratele salariilor pentru fiecare tip de muncă prestată tind spre nivelul la care oricine îşi doreşte o slujbă o poate obţine şi orice patron poate angaja toţi muncitorii de care are nevoie. La o creştere a cererii de mână de lucru, rata salariilor va tinde să crească, iar atunci când este nevoie de muncitori mai puţini, rata salariilor va tinde să scadă.

Singura metodă de atingere a "deplinei utilizări a forţei de muncă" este menţinerea unei pieţe neobstrucţionate a mâinii de lucru. Această propoziţie este deopotrivă adevărată pentru orice fel de prestaţie în muncă şi pentru orice alt fel de marfă.

Ce face un om de afaceri care doreşte să-şi vândă marfa la un preţ unitar de 5 dolari?

Când nu reuşeşte să vândă la preţul cerut, expresia întrebuinţată în jargonul afaceriştilor americani este: "the inventorydoes not move" ("stocul nu se mişcă").

Dar trebuie să se mişte. Omul de afaceri nu poate păstra marfa, fiindcă trebuie să cumpere ceva nou; moda se schimbă. Aşa că va reduce preţul. Dacă nu îşi poate vinde marfa cu 5 dolari, va trebui să o vândă cu 4. Dacă n-o poate vinde cu 4, va trebui să o vândă cu 3. Dacă nu vrea să dea faliment, nu are de ales. Este posibil să suporte pierderi, însă pierderile acestea se datorează faptului că a anticipat greşit capacitatea pieţei de a absorbi produsul său.

La fel stau lucrurile cu mii şi mii de tineri care vin zilnic la oraş, din mediile rurale, cu intenţia de a câştiga bani. Lucrul acesta se petrece în toate ţările industrializate. În Statele Unite, ei vin la oraş în ideea că vor câştiga, să zicem, 100 de dolari pe săptămână. Lucrul se poate dovedi imposibil. Şi, dacă cineva nu poate obţine o slujbă plătită cu 100 de dolari pe săptămână, va trebui să se mulţumească cu numai 98 de dolari pe săptămână, sau chiar mai puţin.

Dar dacă cineva s-ar încăpăţâna să pretindă - aşa cum procedează sindicatele - "o sută de dolari pe săptămână sau nimic," atunci s-ar putea să fie silit să rămână şomer.

(Pe mulţi nu-i deranjează situaţia de şomer fiindcă guvernul acordă şomerilor beneficii - pe seama angajaţilor care plătesc taxe speciale în acest scop - uneori aproape la fel de ridicate ca şi salariile pe care le-ar primi în caz că s-ar angaja.)

Fiindcă există un grup de oameni care cred că utilizarea deplină a forţei de muncă este de neatins în absenţa inflaţiei, inflaţia este acceptată în Statele Unite.

Şi oamenii îşi pun problema: "Oare este preferabilă o monedă sănătoasă însoţită de şomaj, sau inflaţia însoţită de utilizarea deplină a forţei de muncă?"

Felul acesta de a pune problema este fundamental viciat.

O punere corectă a problemei începe cu întrebarea: Cum poate fi îmbunătăţită situaţia muncitorilor şi a celorlalte grupuri ale populaţiei?

Răspunsul este: garantând o piaţă neobstrucţionată a mâinii de lucru şi realizând astfel dezideratul de utilizare deplină a forţei de muncă.

Dilema este următoarea: Vor fi ratele salariilor determinate de piaţă sau vor fi ele determinate de presiunile şi violenţele sindicale?

Dilema nu este dacă să alegem inflaţia sau şomajul.

Această falsă alternativă o veţi întâlni în Anglia, în ţările industrializate europene şi chiar în Statele Unite. Şi unii vor spune: "Priviţi, chiar şi Statele Unite practică inflaţia. De ce n-am proceda şi noi la fel?"

Tuturor acestor persoane ar trebui să li se răspundă, înainte de orice:"Unul dintre privilegiile omului bogat este că îşi poate permite să se comporte nechibzuit mult mai mult timp decât omul sărac."

Şi aceasta este situaţia Statelor Unite. Politica lor financiară este deosebit de greşită şi continuă să se înrăutăţească. Poate că Statele Unite îşi pot permite să se comporte nechibzuit ceva mai mult timp decât alte ţări.

Lucrul cel mai important care trebuie reţinut este că inflaţia nu cade din ceruri, ea nu este o calamitate naturală sau o boală care se răspândeşte ca ciuma.

Inflaţia este o măsură politică - o măsură politică deliberată, iniţiată de persoane ce recurg la inflaţie deoarece consideră că este o alternativă mai puţin rea decât şomajul. Însă adevărul este că, pe termen nu prea lung, inflaţia nu vindecă şomajul.

Inflaţia este o măsură politică. Şi o măsură politică se poate schimba. Aşa că nu există nici un motiv să ne înclinăm în faţa inflaţiei.

Dacă inflaţia este privită ca un rău, atunci va trebui să i se pună capăt. Va trebui să se echilibreze bugetul guvernului.

Desigur, este necesar ca opinia publică să sprijine aceste măsuri; şi este necesar ca intelectualii să-i ajute pe ceilalţi să le înţeleagă. Dacă există suportul opiniei publice, atunci este cu siguranţă posibil ca reprezentanţii aleşi ai poporului să abandoneze politicile inflaţioniste.

Nu trebuie să uităm că pe termen lung este probabil, ba chiar sigur, că vom fi cu toţii morţi.

Dar pe termen scurt, cât durează viaţa, s-ar cuveni să ne gospodărim treburile pământeşti în modul cel mai chibzuit cu putinţă.

Şi una dintre măsurile necesare în acest scop este abandonarea politicilor inflaţioniste.

Investiţiile străine

 

Anumiţi oameni consideră că programele favorabile libertăţii economice ar fi negativiste. Ei spun: Ce vreţi, de fapt, voi liberalii? Sunteţi împotriva socialismului, împotriva intervenţiei guvernamentale, împotriva inflaţiei, împotriva violenţei sindicale, împotriva tarifelor protecţioniste....Voi spuneţi "nu" tuturor lucrurilor.

Aş spune că această formulare a problemei este superficială şi părtinitoare.

Pentru că este posibilă formularea unui program liberal într-un mod pozitiv.

Dacă cineva spune: "Sunt împotriva cenzurii," el nu este negativist, el este în favoarea dreptului autorilor de a hotărî singuri ce anume doresc să publice, fără ca guvernul să intervină. Acesta nu este negativism, aceasta este chiar semnificatia libertăţii. (Desigur, când folosesc termenul "liberal," cu privire la un sistem economic, îl înţeleg liberal în sensul său vechi, clasic.)

Astăzi, cea mai mare parte a oamenilor consideră că discrepanţele puternice între nivelele de trai din diferite ţări sunt inacceptabile.

Acum 200 de ani, condiţiile de trai în Marea Britanie erau mult mai rele decât sunt astăzi în India. Dar in anii 1750 britanicii nu-si spuneau "subdezvoltaţi" sau "înapoiaţi," deoarece nu erau în măsură să compare condiţiile de trai din ţara lor cu cele din ţări în care acestea erau mai bune.

Astăzi, toţi oamenii care nu au atins nivelul mediu de trai din Statele Unite cred că ceva este în neregulă în legătură cu propria lor situaţie economică. Multe dintre aceste ţări îşi spun "ţări în curs de dezvoltare" şi, ca atare, cer ajutor ţărilor aşa-zis dezvoltate sau superdezvoltate.

Permiteţi-mi să vă explic care este situaţia în realitate. Nivelul de trai este mai scăzut în aşa-numitele ţări în curs de dezvoltare, deoarece câştigul mediu pentru acelaşi gen de muncă este mai scăzut în aceste ţări decât este în alte ţări din Europa Occidentală, Canada, Japonia şi, mai ales, din Statele Unite.

Dacă încercăm să găsim motivele existenţei acestei diferenţe, trebuie să înţelegem că ea nu se datorează unei inferiorităţi a muncitorilor sau a altor categorii de salariaţi.

Predomină printre anumite grupuri de muncitori nord-americani tendinţa de a considera că ei sunt mai capabili decât alţi oameni - aşadar că ei încasează salarii mai mari decât alţi oameni numai graţie propriului lor merit.

Ar fi necesar şi suficient ca un muncitor american să viziteze o altă ţară - să zicem Italia, de unde provin mulţi muncitori americani -- pentru ca să descopere că nu calităţile sale personale, ci condiţiile din S.U.A. fac posibilă câştigarea de către el a unor salarii mai mari.

Dacă un sicilian emigrează în Statele Unite, el poate foarte curând să ajungă să câştige acele salarii care sunt obişnuite în Statele Unite. Şi, dacă acelaşi om se reîntoarce în Sicilia, el va descoperi că vizita sa în Statele Unite nu l-a înzestrat cu acele calităţi care să-i permită să câştige, în Sicilia, salarii mai mari decât concetăţenii săi.

Această situaţie economică nu poate fi explicată nici susţinând existenţa vreunei inferiorităţi a antreprenorilor din afara Statelor Unite. Este cert că în exteriorul Statelor Unite, Canadei, Europei Occidentale şi al unei părţi din Asia, echipamentul fabricilor şi metodele tehnologice utilizate sunt, în general, mult inferioare celor folosite în aceste ţări.

Dar, aceasta nu se datorează ignoranţei antreprenorilor din ţările "subdezvoltate." Ei ştiu prea bine că fabricile din Statele Unite şi Canada sunt mult mai bine echipate; de asemenea, ei ştiu tot ce este necesar să ştie referitor la tehnologie şi, în caz contrar, au ocazia să afle tot ceea ce au nevoie din manualele şi revistele tehnice care răspândesc acest tip de cunoştinţe.

Repet: diferenţa nu constă în inferioritate personală sau în ignoranţă. Diferenţa constă în oferta de capital, în cantitatea de bunuri de capital disponibile. Cu alte cuvinte, volumul de capital investit pe unitatea de populaţie este mai mare în aşa-numitele ţări avansate decât în ţările în curs de dezvoltare.

Un om de afaceri nu poate plăti un muncitor cu mai mult decât suma adăugată de munca acestui angajat la valoarea produsului. El nu poate să-l plătescă cu mai mult decât sunt consumatorii dispuşi să plătescă pentru munca adăugată de acest muncitor individual.

Dacă îl plăteşte mai mult, capitalistul nu îşi va recupera cheltuielile de la consumatori.

El va suferi pierderi şi, după cum am arătat de atâtea ori şi după cum toată lumea ştie, un om de afaceri care suferă pierderi trebuie să-şi schimbe felul în care face afaceri, sau să dea faliment.

Economiştii descriu acestă situaţie spunând că "ratele salariale sunt determinate de productivitatea marginală a muncii." Acesta este doar un alt mod de a exprima ceea ce am spus anterior. Este cert că nivelul salariilor este determinat de măsura în care munca oamenilor sporeşte valoarea unui produs. Dacă un om munceşte cu unelte mai bune şi mai eficiente, atunci el poate realiza într-o oră mult mai mult decât un om care munceşte cu instrumente mai puţin eficiente. Este evident că o sută de oameni muncind într-o fabrică americană de pantofi, înzestrată cu cele mai eficiente unelte şi maşini, produc mult mai mult în acelaşi interval de timp decât o sută de cizmari din India, care trebuie să muncească cu unelte învechite, într-un mod mai primitiv.

Patronii din aceste ţări în curs de dezvoltare ştiu foarte bine că utilajele mai bune ar face întreprinderile lor mai profitabile. Ei ar vrea să construiască fabrici mai multe şi mai bune. Singurul lucru care îi împiedică să o facă este lipsa capitalului. Diferenţa dintre ţările mai puţin dezvoltate şi cele mai dezvoltate este o funcţie de timp: britanicii au început să economisească capital mai devreme decât orice altă naţiune: de asemenea, ei au început să acumuleze capital şi să îl investească în afaceri. Deoarece au început mai devreme, nivelul de trai din Marea Britanie era ridicat atunci când toate celelalte ţări europene aveau încă un nivel de trai scăzut. Treptat, toate celelalte ţări au început să studieze condiţiile britanice şi nu le-a fost prea greu să descopere motivul bogăţiei Marii Britanii. Astfel ele au început să imite metodele englezeşti de a face afaceri.

Din moment ce celelalte ţări au început cu întârziere, şi cum britanicii nu au stopat investiţiile de capital, s-a perpetuat o mare diferenţă între condiţiile din Anglia şi cele din celelalte ţări.

Dar s-a întâmplat ceva care a făcut ca avantajul iniţial al Marii Britanii să dispară.

S-a întâmplat cel mai important eveniment din istoria secolului al nouăsprezecelea - şi nu doar în istoria unei ţări anume. Acest mare eveniment a fost dezvoltarea investiţiilor străine, în cursul secolului al nouăsprezecelea.

În 1817, marele economist englez Ricardo considera încă de la sine înţeles faptul că un capital se putea investi numai în interiorul graniţelor unei ţări, că posesorii de capital nu vor încerca să-l investească în străinătate. Dar câteva decade mai târziu investiţiile de capital peste graniţă au început să joace un rol de cea mai mare importanţă în afacerile din întreaga lume.

Fără investiţiile de capital ar fi fost necesar ca naţiunile mai puţin dezvoltate decât Marea Britanie să înceapă cu metodele şi tehnologiile cu care începuseră şi britanicii, la începutul şi în mijlocul secolului optsprezece şi încetul cu încetul, pas cu pas - întodeauna mult sub nivelul tehnologic al economiei britanice - să încerce să imite ceea ce făcuseră britanicii.

S-ar fi scurs multe, multe decade, înainte ca aceste ţări să atingă nivelul de dezvoltare tehnologică pe care Marea Britanie îl atinsese cu o sută de ani şi mai bine înaintea lor.

Dar marele eveniment care a ajutat toate aceste ţări a fost dezvoltarea investiţiilor străine.( Romania iubeste ignoranta si e consecventa in a se victimiza).

Investiţiile străine însemnau că posesorii de capital britanici investeau acest capital britanic în alte părţi ale lumii. Mai întâi au investit în acele ţări europene care, din punctul de vedere al Marii Britanii, sufereau de un deficit al capitalului şi erau înapoiate în dezvoltarea lor. Este un fapt binecunoscut că în majoritatea ţărilor europene, precum şi în Statele Unite, căile ferate au fost construite cu ajutorul capitalului britanic. Dumneavoastră ştiţi că acelaşi lucru s-a întâmplat în această ţară, în Argentina.

Companiile de gaz lampant din toate oraşele Europei erau, de asemenea, britanice.

La mijlocul anilor 1870, un scriitor şi poet britanic îşi critica compatrioţii. El spunea: "Britanicii şi-au pierdut vechea lor vigoare şi nu mai au nici o idee nouă. Ei nu mai sunt o naţiune conducătoare sau importantă în lume".

La care Herbert Spencer, marele sociolog, răspundea: "Uitaţi-vă la continentul european. Toate capitalele europene beneficiaza de iluminare stradală pentru că o companie britanică le aprovizionează cu gaz lampant."

Aceasta se întâmpla, bineînţeles, în ceea ce ne apare nouă a fi vremea "îndepărtată" a iluminatului cu gaz.

Răspunzând în continuare acestui critic britanic, Herbert Spencer adăuga: "Spuneţi că germanii sunt mult înaintea Marii Britanii. Dar priviţi la Germania. Până şi Berlinul, capitala Reich-ului german, capitala Geist-ului, ar fi în întuneric dacă o companie de gaz britanică nu ar fi invadat ţara, iluminându-i străzile."

În acelaşi mod capitalul britanic a dezvoltat căile ferate şi multe ramuri industriale în Statele Unite.

Şi, bineînţeles, atâta timp cât o ţară importă capital, balanţa sa comercială este, după cum o numesc non-economiştii, "defavorabilă".

Aceasta înseamnă că există un exces de importuri relativ la exporturi.

Motivul "balanţei comerciale favorabile" a Marii Britanii era faptul că întreprinderile britanice trimiteau o mulţime de tipuri de echipament în Statele Unite, iar aceste echipamente nu erau plătite prin nimic altceva decât prin acţiuni ale corporaţiilor americane. Această perioadă a istoriei Statelor Unite a durat, cu aproximaţie, până în anii 1890.

Dar când Statele Unite, cu ajutorul capitalului britanic - şi mai apoi cu ajutorul propriilor lor politici procapitaliste - şi-au dezvoltat propriul lor sistem economic într-un mod fără precedent, americanii au început să-şi răscumpere capitalul reprezentat de acţiunile pe care cândva le vânduseră străinilor.

Acum Statele Unite aveau un surplus de exporturi relativ la importuri. Diferenţa a fost plătită prin importarea - prin repatrierea, cum a numit-o cineva - titlurilor de valoare americane.

Acestă perioadă a durat până la primul război mondial.

Ce s-a întâmplat mai departe este o altă poveste. Este povestea subsidiilor americane pentru ţările beligerante în timpul, între şi după cele două războaie mondiale: împrumuturile şi investiţiile Statelor Unite în Europa s-au adăugat ajutoarelor strategice de război, ajutorului străin, Planului Marshall, hranei ce era trimisă peste ocean şi altor subvenţii. Accentuez aceasta deoarece oamenii cred, uneori, că este ruşinos sau degradant să aibă capital străin lucrând în ţara lor.

Trebuie să realizăm că, în toate ţările cu excepţia Angliei, investiţia de capital străin a jucat un rol considerabil în dezvoltarea industriilor moderne.

Atunci când spun că dezvoltarea investiţiilor străine a fost cel mai mare eveniment istoric al secolului al nouăsprezecelea, trebuie să ne gândim la toate lucrurile care nu ar fi existat dacă nu ar fi existat nici o investiţie străină.

Toate căile ferate, porturile, fabricile şi minele din Asia, şi Canalul Suez precum şi multe alte lucruri din emisfera vestică, nu ar fi fost construite dacă nu ar fi existat investiţiile străine.

Investiţiile străine sunt făcute anticipându-se că ele nu vor fi expropriate. Nimeni nu ar investi nimic dacă ar şti dinainte că cineva îi va expropria investiţiile. În momentul în care aceste investiţii străine au fost făcute, în secolul al nouăsprezecelea şi la începutul secolului douăzeci, nu se punea problema exproprierii. Încă de la început, anumite ţări au arătat o anumită ostilitate faţă de capitalul străin, dar cea mai mare parte a lor au realizat că pot obţine un enorm avantaj din aceste investiţii străine.

În anumite cazuri, aceste investiţii străine nu erau făcute direct de capitalişti, ci indirect, ca împrumuturi oferite unui guvern. Astfel, guvernul era cel care folosea banii pentru investiţii. Acesta a fost, de exemplu, cazul Rusiei. Din motive pur politice, francezii au investit în Rusia în cele două decade dinaintea primului război mondial, aproximativ douăzeci de miliarde de franci aur, împrumutându-i mai ales guvernului rus.

Toate marile realizări ale guvernului rus - de exemplu, calea ferată care leagă Rusia de la Munţii Ural, prin gheţurile şi zăpezile Siberiei, până la Pacific - au fost construite mai ales cu capital străin, împrumutat guvernului rus. Vă daţi seama că francezii nu s-au gândit că, într-o bună zi, va exista un guvern rus comunist care pur şi simplu va declara că nu va onora datoriile făcute de predecesorul său, guvernul ţarist.

Începând cu primul război mondial, s-a declanşat o perioadă de război deschis la nivel mondial, împotriva investiţiilor străine. Din moment ce nu există nici un mijloc de a împiedica un guvern să exproprieze capitalul investit, nu există, în ziua de azi, practic nici o protecţie legală pentru investiţiile străine. Capitaliştii nu au prevăzut aceasta. Dacă posesorii de capital din ţările exportatoare de capital ar fi realizat acest lucru, toate investiţiile străine ar fi luat sfârşit acum patruzeci sau cincizeci de ani.

Dar capitaliştii nu au crezut că orice ţară poate fi atât de lipsită de etică încât să-şi renege datoriile, să exproprieze şi să confişte capitalul străin. O dată cu aceste evenimente a început un nou capitol în istoria economică a lumii.

O dată cu sfârşitul măreţei perioade care a fost secolul al nouăsprezecelea, când capitalul străin a ajutat, în toate colţurile lumii, la dezvoltarea metodelor moderne de transport, de manufactură, minerit şi agricultură, a început o nouă eră, în care guvernele şi partidele politice îl considerau pe investitorul străin ca fiind un exploatator, care ar trebui expulzat din ţară.

Ruşii nu au fost singurii care au păcătuit prin acestă atitudine anti-capitalistă. Aduceţi-vă aminte, de pildă, de exproprierea câmpurilor petrolifere americane din Mexic şi de toate acele lucruri care s-au întâmplat în această ţară (Argentina) şi pe care nu este nevoie să le mai discut.

Situaţia din lumea contemporană, creată de sistemul de expropriere a capitalului străin, constă fie din exproprierea directă, fie din exproprierea indirectă prin controlul ratelor de schimb sau prin discriminarea fiscală. Aceasta este mai ales o problemă a ţărilor în curs de dezvoltare.

Să ne gândim, de exemplu, la cea mai mare dintre aceste ţări: India. Sub ocupaţia britanică, capitalul britanic - predominant capitalul britanic, dar şi capitalul din alte ţări europene - a fost investit în India. Dar britanicii au exportat spre India încă ceva care merită menţionat în acest context; ei au exportat în India metodele moderne de combatere a bolilor contagioase. Rezultatul a fost o creştere extraordinară a populaţiei indiene şi o amplificare corespunzătoare a problemelor acestei ţări.

În faţa unei situaţii din ce în ce mai grele, India a ales exproprierea ca mijloc de rezolvare a acestor probleme. Dar ea nu practica întotdeauna exproprierea directă; guvernul îi hărţuia pe investitorii străini, împiedicându-i să-şi desfăşoare investiţiile, într-un asemenea mod încât aceştia erau forţaţi, în cele din urmă, să-şi vândă afacerile.

India ar fi putut, bineînţeles, acumula capital printr-o altă metodă: prin acumularea autohtonă de capital. Dar India este la fel de ostilă acumulării autohtone de capital pe cât este şi faţă de capitaliştii străini. Guvernul indian spune că vrea să industrializeze India, dar el îşi propune de fapt doar să creeze întreprinderi socialiste.

Acum câţiva ani, faimosul om de stat Jawaharlal Nehru a publicat o colecţie de discursuri. Cartea a fost publicată cu intenţia de a face investiţiile străine în India mai atractive. Guvernul indian nu se opune investiţiilor străine înainte de a fi făcute. Ostilitatea apare doar atunci când capitalul este deja investit. În această carte - citez cuvânt cu cuvânt din ea - domnul Nehru spunea: "Bineînţeles, dorim să socializăm. Dar nu ne opunem întreprinderilor private. Dorim să încurajăm în orice mod întreprinderea privată. Dorim să promitem antreprenorilor care investesc în ţara noastră, că nu îi vom expropria sau socializa mai devreme de zece ani, poate chiar mai târziu." Şi el credea că aceasta este o invitaţie adresată capitaliştilor de a veni în India!

Problema - după cum ştiţi - este acumularea autohtonă de capital.

În toate ţările există astăzi impozite foarte mari asupra firmelor pe acţiuni. De fapt societăţile pe acţiuni sunt impozitate de două ori. Prima dată, atunci când profiturile societăţilor pe acţiuni sunt impozitate din greu, apoi când dividendele pe care societăţile le plătesc acţionarilor sunt impozitate din nou. Şi toate acestea în mod progresiv.

Impozitarea progresivă a venitului şi a profiturilor înseamnă că exact acea parte a veniturilor pe care oamenii ar fi economisit-o şi investit-o este confiscată prin impozitare.

Să ne oprim la exemplul Statelor Unite. Acum câţiva ani, exista un impozit pe "profiturile excedentare," care însemna că din fiecare dolar câştigat, o societate pe acţiuni păstra doar optsprezece cenţi. Când aceşti optsprezece cenţi erau plătiţi acţionarilor, cei care aveau un număr mare de acţiuni trebuiau să plătească, suplimentar, un impozit ce putea ajunge la un procent de şaizeci, optzeci sau chiar mai mult din dividende. Dintr-un dolar obţinut profit, ei păstrau aproximativ şapte cenţi şi nouăzeci şi trei de cenţi mergeau la guvern. Din acest procent de nouăzeci şi trei, cea mai mare parte ar fi fost economisită şi investită. În schimb, guvernul îi foloseşte pentru cheltuieli curente. Aceasta este politica economică a Statelor Unite.

Cred că am arătat clar că politica economică a Statelor Unite nu este, pentru celelalte ţări, un exemplu de imitat.

Această politică a Statelor Unite este mai mult decât greşită, este iresponsabilă.

Singurul lucru pe care l-aş adăuga este că o ţară bogată îşi poate permite mai multe politici greşite decât o ţară săracă.

În Statele Unite, în ciuda tuturor acestor metode de impozitare, există încă o anumită acumulare adiţională de capital şi investiţii în fiecare an, şi de aceea există încă o tendinţa către îmbunătăţirea nivelului de trai.

Dar, într-o mulţime de alte ţări, problema este critică. Nu există - sau nu există suficientă - economisire autohtonă, şi investiţia de capital din străinătate este serios diminuată de faptul că aceste ţări sunt în mod deschis ostile investiţiilor străine.

Cum pot ei vorbi despre industrializare, despre necesitatea de a dezvolta noi fabrici, de a îmbunătăţi condiţiile şi de a ridica nivelul de trai, de a avea nivele mai ridicate ale salariilor, mijloace mai bune de transport, dacă aceste ţări fac lucruri care vor avea exact efectul opus? Ceea ce fac politicile lor economice de fapt este să împiedice sau să încetinească acumularea capitalului autohton şi să pună obstacole în calea capitalului străin.

Rezultatul final este cu siguranţă foarte rău. O astfel de situaţie trebuie să dea naştere unei pierderi a încrederii şi există acum, în lume, tot mai multă neîncredere în investiţiile străine. Chiar dacă naţiunile interesate ar fi pe punctul să-şi schimbe imediat politicile şi ar face toate promisiunile imaginabile, este foarte îndoielnic că ele ar putea, din nou, să convingă capitaliştii străini să investească.

Există, bineînţeles, anumite metode de a evita această consecinţă. Una dintre acestea ar fi de a stabili anumite statute internaţionale şi nu doar acorduri, care ar scoate investiţiile străine de sub jurisdictiile naţionale.

Naţiunile Unite ar putea face aceasta. Dar Naţiunile Unite sunt doar un loc de întânire pentru discuţii fără folos. Realizând importanţa enormă a investiţiilor străine, realizând că numai investiţiile străine pot produce o ameliorare a condiţiilor politice şi economice mondiale, s-ar putea încerca să se intreprindă ceva pe planul legislaţiei internaţionale.

Aceasta este o problemă de tehnică juridică, pe care o menţionez numai pentru că situaţia nu este fără speranţă.

Dacă lumea ar dori cu adevărat să facă posibilă ridicarea nivelului de trai al ţărilor în curs de dezvoltare la cotele celui american, atunci acest lucru s-ar putea realiza. Este necesar doar să înţelegem cum se poate el realiza.

Lipseşte un singur lucru pentru a face ţările în curs de dezvoltare la fel de prospere ca Statele Unite: capitalul - şi, bineînţeles, libertatea de a-l utiliza ţinând cont de disciplina pieţei şi nu de disciplina guvernului.

Aceste ţări trebuie să acumuleze capital autohton şi trebuie să facă posibilă sosirea capitalului străin.

În ceea ce priveşte dezvoltarea economisirii interne, este necesar să menţionăm încă o dată că economisirea internă făcută de populaţie presupune o monedă naţională stabilă. Aceasta implică absenţa oricărui tip de inflaţie.

O mare parte a capitalului utilizat în întreprinderile americane este proprietatea muncitorilor înşişi şi a altor oameni cu mijloace modeste.

Miliarde şi miliarde de depozite ale caselor de economii, de obligaţiuni, şi de poliţe de asigurare sunt utilizate în aceste întreprinderi. Astăzi, pe piaţa monetară americană nu băncile, ci companiile de asigurare sunt cei mai mari creditori. Şi banii companiilor de asigurare sunt - nu legal ci economic vorbind - proprietatea persoanelor asigurate. În Statele Unite, practic toată lumea este asigurată, într-un mod sau altul.

Condiţia prealabilă pentru o mai mare egalitate economică în lume este industrializarea. Şi aceasta este posibilă numai prin creşterea investiţiilor de capital, prin creşterea acumulării de capital. Aţi putea fi uimiţi că nu am menţionat o măsură care este considerată o metodă de prim rang pentru industrializarea unei ţări. Mă refer la protecţionism.

Dar tarifele vamale şi controlul ratelor de schimb valutare sunt exact mijloacele de împiedicare a importului de capital şi a industrializării ţării.

Singurul mod de a accentua industrializarea este de a dispune de mai mult capital.

Protecţionismul poate numai să deturneze investiţiile dintr-o ramură de activitate într-alta.

Protecţionismul, prin el însuşi, nu adaugă nimic la capitalul unei ţări. Pentru a deschide o nouă fabrică avem nevoie de capital. Pentru a moderniza o fabrică deja existentă avem nevoie de capital şi nu de un tarif vamal.

Nu intenţionez să discut aici întreaga problemă a liberului schimb sau a protecţionismului. Sper că marea majoritate a manualelor dvs. de economie o prezintă într-un mod corect. Protecţia vamală nu schimbă situaţia economică a unei ţări într-una mai bună.

Şi, cu siguranţă, nici sindicalismul nu o poate schimba în mai bine. Dacă condiţiile de viaţă sunt nesatisfăcătoare, dacă salariile sunt mici şi dacă salariatul dintr-o ţară priveşte către Statele Unite, citeşte despre ceea ce se întâmplă acolo, dacă el vede în filme cum locuinţa unui american mediu este dotată cu tot confortul modern, el ar putea fi invidios. El are perfectă dreptate să spună: "Ar trebui să ne bucurăm de aceleaşi condiţii." Dar singurul mod de a le obţine este printr-o creştere a volumului de capital.

Sindicatele folosesc violenţa împotriva antreprenorilor şi a oamenilor pe care îi numesc spărgători de grevă. În ciuda puterii şi a violenţei lor, sindicatele nu pot, totuşi, face astfel încât salariile tuturor salariaţilor să crească continuu.

La fel de ineficiente sunt şi decretele guvernamentale care fixează salarii minime.

Ceea ce sindicatele produc (dacă reuşesc să ridice salariile) este un şomaj permanent, de durată.

Dar sindicatele nu pot industrializa ţara, ele nu pot ridica nivelul de trai al muncitorilor.

Şi acesta este punctul decisiv: Trebuie să înţelegem că toate politicile unei ţări care doreşte să-şi îmbunătăţească nivelul de trai trebuie să fie orientate către o creştere a ratei capitalului investit pe locuitor.

Această investiţie de capital pe cap de locuitor este încă în creştere în Statele Unite, în ciuda tuturor politicilor greşite de acolo. Şi acelaşi lucru este valabil în Canada şi în anumite ţări din Europa Occidentală. Dar, din nefericire, capitalul este în scădere în ţări ca India.

Citim zilnic în ziare că populaţia globului se măreşte, poate cu 45 de milioane de suflete - sau chiar mai mult - pe an. Cum se va termina acest proces? Care vor fi rezultatele şi consecinţele sale? Amintiţi-vă ce am spus despre Marea Britanie. În 1750, britanicii credeau că 6 milioane de suflete constituie o suprapopulare extraordinară a Insulelor Britanice şi că se îndreptau către foamete şi epidemii. Dar, în ajunul ultimului război mondial, în 1939, 50 de milioane de oameni locuiau în Insulele Britanice şi nivelul de trai era incomparabil mai bun decât fusese în 1750. Acesta era efectul a ceea ce numim industrializare - un termen oarecum nepotrivit.

Progresul britanic a fost determinat de creşterea investiţiilor de capital pe cap de locuitor.

După cum am spus mai înainte, există doar un singur mod în care o ţară poate să ajungă prosperă: dacă creşte capitalul, creşte productivitatea marginală a muncii şi efectul va fi acela că salariile reale vor creşte.

Într-o lume fără bariere în calea migraţiei, ar exista o tendinţă către o egalizare globală a nivelului salariilor. Dacă astăzi nu ar exista bariere în calea migrării, probabil că 20 de milioane de oameni ar încerca să ajungă în Statele Unite în fiecare an, pentru a obţine salarii mai mari. Afluenţa acestora ar reduce salariile în Statele Unite şi le-ar creşte în celelate ţări.

Nu am timp să dezvolt prea mult această problemă a barierelor în calea migrării. Dar, vreau să spun că mai există şi o altă metodă de a egaliza nivelul salariilor la scara întregii lumi. Această metodă, ce funcţionează în condiţiile absenţei libertăţii de migrare, este migrarea capitalului.

Capitaliştii au tendinţa de a se muta în acele ţări în care există forţă de muncă disponibilă din plin şi în care munca are un preţ rezonabil. Şi prin faptul că ei aduc capital în aceste ţări, ei produc o tendinţă de ridicare a ratelor salariale. Aceasta tendinţă a funcţionat în trecut şi va funcţiona, la fel, în viitor.

Când capitalul britanic a fost iniţial investit în, să spunem, Austria sau Bolivia, ratele salariale în aceste ţări erau mult, mult mai mici decât în Marea Britanie. Dar această investiţie suplimentară a dat naştere unei tendinţe de ridicare a ratelor salariale în aceste ţări. Este un fapt binecunoscut că imediat ce, de exemplu, United Fruit Company a investit în Guatemala, rezultatul a fost o tendinţă generală de ridicare a ratelor salariale, începând cu salariile pe care United Fruit Company le plătea, care i-au silit apoi şi pe ceilalţi patroni să plătească, de asemenea, salarii mai mari. Din această cauză, nu există absolut nici un motiv să fim pesimişti în ceea ce priveşte viitorul ţărilor "subdezvoltate."

Sunt întru totul de acord cu comuniştii şi cu sindicatele, atunci când aceştia spun: "Este nevoie să creştem nivelul de trai." De curând, într-o carte publicată în Statele Unite, un profesor spunea: "Astăzi, avem suficient din toate cele necesare; de ce ar trebui ca oamenii să mai lucreze din greu? Avem deja de toate." Nu mă îndoiesc că acest profesor are de toate. Dar există oameni în alte ţări, de asemenea mulţi oameni şi în Statele Unite, care doresc şi ar trebui să aibă un nivel de trai mai bun.

În afara Statelor Unite - în America Latină şi, încă mai mult, în Asia şi Africa - toată lumea doreşte să vadă condiţiile de trai din propria sa ţară îmbunătăţindu-se. Un nivel de trai mai ridicat aduce cu sine, de asemenea, nivele mai ridicate de cultură şi de civilizaţie.

Aşadar, sunt total de acord cu ţelul ultim, de ridicare a nivelului de trai pretutindeni.

Dar nu sunt de acord cu măsurile preconizate pentru atingerea acestui scop. Ce măsuri vor duce la îndeplinire acest obiectiv? Nu protecţionismul, nici intervenţia guvernamentală, nu socialismul şi cu siguranţă nici violenţa sindicatelor (eufemistic numită negociere colectivă, care, în fapt, este negociere cu pistolul la tâmplă).

Pentru atingerea acestui obiectiv, în viziunea mea, nu există decât o singură soluţie!

Este o metodă lentă. Anumiţi oameni ar putea spune că este prea lentă. Dar nu există scurtături către un paradis terestru. Este nevoie de timp şi de muncă. Dar nu de chiar atât de mult timp pe cât cred oamenii şi, în final, egalizarea se va produce.

În jurul anului 1840, în partea de vest a Germaniei - în Swabia şi Würtemberg, care era una dintre regiunile cele mai industrializate din lume - se spunea: "Nu vom putea niciodată atinge nivelul britanicilor. Englezii au început mai devreme, şi vor fi întotdeauna înaintea noastră”.

Treizeci de ani mai târziu, britanicii spuneau: "Acestei competiţii germane nu îi putem face faţă, trebuie să facem ceva în legătură cu ea." În acel moment, bineînţeles, nivelul german de trai creştea rapid şi era, încă de pe atunci, apropiat de cel britanic. Şi astăzi, venitul pe cap de locuitor al Germaniei nu este deloc în urma celui al Marii Britanii.

În centrul Europei, există o mică ţară, Elveţia, pe care natura a înzestrat-o foarte modest.

Nu are mine de cărbuni, nici minereuri şi nici resurse naturale. Dar populatia de acolo, de-a lungul secolelor, a urmat încontinuu politici economice capitaliste. Aceşti oameni au atins cel mai înalt nivel de trai din Europa continentală, iar ţara lor este considerată unul dintre marile centre de civilizaţie ale lumii. Nu văd de ce o ţară precum Argentina -- care este mult mai mare decât Elveţia atât teritorial cât şi în privinţa populaţiei - nu ar atinge acelaşi nivel de trai ridicat, după câţiva ani de politici economice sănătoase. Dar - după cum am subliniat - politicile trebuie să fie sănătoase.

Politici şi idei

 

În epoca iluministă, pe când nord-americanii îşi dobândeau independenţa şi câţiva ani mai târziu, când coloniile spaniole şi portugheze se transformau în ţări independente, în Occident predomina o stare de spirit optimistă. Pe vremea aceea toţi filozofii şi oamenii de stat erau pe deplin convinşi că omenirea trăia începuturile unei noi epoci de prosperitate, de progres şi libertate. În zilele acelea oamenii anticipau că noile instituţii politice - guvernele reprezentative constituţionale instituite în ţările libere din Europa şi America - vor funcţiona într-un mod cât se poate de benefic şi că libertatea economică va îmbunătăţi necontenit condiţiile materiale de trai ale omenirii.

Ştim bine că parte din aceste aşteptări au fost excesiv de optimiste. Este, desigur, adevărat că lumea a cunoscut, în secolele al XIX-lea şi XX, o îmbunătăţire fără precedent a condiţiilor economice, care a făcut cu putinţă pentru o parte cu mult mai mare a populaţiei să se bucure de nivele de trai cu mult mai ridicate. Dar mai ştim de asemenea şi că multe dintre speranţele filozofilor din secolul al XVIII-lea au fost crunt zdruncinate - speranţe că nu vor mai fi războaie şi speranţe că revoluţiile nu vor mai fi necesare. Aceste aşteptări nu s-au realizat.

Pe durata secolului al XIX-lea, a existat o perioadă când războaiele scăzuseră atât în intensitate cât şi ca număr. Dar secolul XX a adus cu sine o renaştere a spiritului războinic şi putem afirma, fără riscul de a ne înşela prea mult, că este foarte posibil să nu ne aflăm încă la capătul încercărilor ce-i sunt rezervate omenirii.

Sistemul constituţional care s-a născut la finele secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea a dezamăgit omenirea. Majoritatea oamenilor - inclusiv a scriitorilor - care s-au ocupat de această problemă par să creadă că nu există nici un fel de legătură între faţeta economică a problemei şi cea politică.

Astfel, ei tind să analizeze pe larg declinul parlamentarismului - al guvernării de către reprezentanţii poporului - ca şi cum acest fenomen ar fi complet independent de situaţia economică şi de ideile economice, care determină activităţile oamenilor.

Dar această independenţă este inexistentă. Omul nu este o fiinţă care să posede, pe de o parte, o faţetă economică şi, pe de altă parte, una politică, fără nici un fel de legătură între cele două.

În fapt, fenomenul numit declin al libertăţii sau al guvernării constituţionale şi al instituţiilor reprezentative este consecinţa unei modificări radicale în sfera ideilor economice şi politice. Evenimentele politice sunt consecinţele inevitabile ale modificărilor survenite în politicile economice.

Ideile care i-au călăuzit pe oamenii de stat, pe filozofii şi pe avocaţii care, în secolul al XVIII-lea şi în prima parte a celui de al XIX-lea, au dezvoltat fundamentele noului sistem politic, porneau de la premisa că, într-o ţară, toţi cetăţenii cinstiţi împărtăşesc acelaşi ţel ultim. Acest ţel ultim, căruia toţi oamenii decenţi ar trebui să i se dedice, ar fi bunăstarea întregii ţări şi, de asemenea, bunăstarea altor ţări - liderii aceştia morali şi politici fiind pe deplin convinşi că o naţiune liberă nu urmăreşte cotropirea. Ei concepeau rivalitatea partidelor ca pe un lucru natural, considerând că este perfect normal să existe diferenţe de opinie privitoare la modul optim de gestionare a treburilor unui stat.

Persoanele care împărtăşeau idei similare despre o problemă cooperau, iar această cooperare purta numele de partid. Dar structurile de partid nu erau permanente. Ele nu depindeau de poziţia indivizilor în ansamblul structurii sociale. Ele se puteau modifica atunci când oamenii considerau că poziţiile lor iniţiale se bazau pe premise sau pe idei eronate.

Din acest punct de vedere, mulţi priveau discuţiile desfăşurate în campaniile electorale şi apoi în adunările legislative ca pe un factor politic important. Discursurile membrilor unei legislaturi nu erau privite doar ca declaraţii menite să comunice lumii ce doreşte un partid politic. Ele erau privite ca încercări de a convinge grupurile cu păreri diferite că ideile vorbitorului sunt mai corecte, mai favorabile bunăstării tuturor, decât cele formulate de preopinenţi.

Discursurile politice, editorialele din ziare, pamfletele şi cărţile erau scrise pentru a convinge. Erau puţine motive pentru a crede că cineva nu putea convinge majoritatea dacă propria sa poziţie era absolut corectă şi dacă ideile sale erau sănătoase. Acesta era punctul de vedere adoptat de către cei ce scriau regulile constituţionale şi de către corpurile legiuitoare de la începutul secolului al XIX-lea.

Însă toate acestea presupuneau că statul nu se amestecă în condiţiile economice ale pieţei. Presupuneau că toţi cetăţenii împărtăşesc un singur ideal politic: bunăstarea întregii ţări şi a întregii populaţii.

Şi tocmai aceasta este filozofia socială şi economică pe care a înlocuit-o intervenţionismul. Intervenţionismul a răspândit o filozofie foarte diferită.

Conform ideilor intervenţioniste, datoria guvernului este de a susţine, a subvenţiona şi a privilegia grupurile speciale.

Ideea oamenilor de stat din secolul al XVIII-lea era că legislatorii au anumite idei speciale despre binele comun. Dar ceea ce ni se oferă astăzi, ceea ce vedem astăzi în realitatea vieţii politice, practic fără nici un fel de excepţie, în toate ţările lumii în care nu există pur şi simplu o dictatură comunistă, este o situaţie în care nu mai există partide politice în vechea accepţiune clasică, ci doar grupuri de presiune.

Un grup de presiune este un grup de persoane care doresc să obţină pentru ele însele un privilegiu special, pe seama restului populaţiei.

Acest privilegiu poate consta într-un tarif vamal care să afecteze importurile generatoare de rivalitate, într-o subvenţie, în legi care să-i împiedice pe alţii să intre în competiţie cu membrii grupurilor de presiune. În orice caz, el le asigură grupurilor de presiune o poziţie specială. Privilegiul le oferă lor ceva care li se refuză sau ar trebui să li se refuze - conform ideilor grupului de presiune - altor grupuri.

În Statele Unite, sistemul bipartit de pe vremuri pare să fi supravieţuit. Dar acesta nu este decât un camuflaj al situaţiei reale. În fapt, viaţa politică din Statele Unite - aidoma celei din toate celelalte ţări - este determinată de lupta şi aspiraţiile grupurilor de presiune.

În Statele Unite mai există încă un Partid Repulican şi unul Democrat, dar în fiecare din aceste partide există reprezentanţi ai grupurilor de presiune. Aceşti reprezentanţi ai grupurilor de presiune sunt mai interesaţi să coopereze cu reprezentanţii aceloraşi grupuri de presiune din partidul rival decât cu alţi membrii din propriul lor partid.

Ca să vă ofer un exemplu, dacă discutaţi cu persoanele din Statele Unite care sunt într-adevăr la curent cu cele ce se petrec în Congres, ele vă vor spune: "Omul acesta, acest membru al Congresului, reprezintă interesele grupurilor producătoare de argint". Sau vă vor spune că un altul îi reprezintă pe cultivatorii de grâu.

Desigur, fiecare din aceste grupuri de presiune reprezintă, în mod necesar, o minoritate. Într-un sistem bazat pe diviziunea muncii, fiecare grup special care urmăreşte privilegii trebuie să fie o minoritate. Iar minorităţile nu au nici odată posibilitatea să obţină ceea ce doresc dacă nu cooperează cu alte minorităţi similare, cu alte grupuri de presiune similare. În adunările legislative, ele încearcă să alcătuiască coaliţii între diverse grupuri de presiune, astfel încât să poată deveni majoritare. Însă, după un timp, aceste coaliţii se pot dezintegra, deoarece există probleme asupra cărora este imposibil să ajungă la o înţelegere cu alte grupuri de presiune, astfel încât urmează formarea altor coaliţii între grupurile de presiune.

Este ceea ce s-a întâmplat în Franţa, în 1871, într-o situaţie pe care istoria a numit-o "declinul celei de a Treia Republici". N-a fost declinul celei de a Treia Republici; a fost pur şi simplu o exemplificare a faptului că sistemul grupurilor de presiune nu este unul care să se poată utiliza cu succes pentru guvernarea unei ţări mari.

Avem în legislaturi, reprezentanţi ai cultivatorilor de grâu, ai crescătorilor de vite, ai mineritului de argint şi ai petroliştilor, dar înainte de orice, ai diverselor sindicate.

Doar un singur lucru nu este reprezentat în parlament: naţiunea ca întreg.

Sunt numai câţiva care iau partea naţiunii ca întreg. Şi toate problemele, chiar cele ce ţin de relaţiile externe, sunt abordate din perspectiva intereselor grupurilor speciale de presiune.

În Statele Unite, unele din cele mai puţin populate state sunt interesate de preţul argintului. Dar nu este vorba de întreaga populaţie a acestor state. Cu toate acestea, de multe zeci de ani, Statele Unite cheltuiesc sume considerabile de bani, pe seama contribuabililor, pentru a achiziţiona argintul la un preţ mai ridicat decât cel al pieţii.

Un alt exemplu: în Statele Unite doar o mică parte din populaţie lucrează în agricultură; restul populaţiei este alcătuită din consumatori - care în general nu sunt şi producători - de produse agricole. Politica Statelor Unite cu toate acestea, este de a cheltui miliarde şi miliarde de dolari pentru a menţine preţurile produselor agricole deasupra preţurilor potenţiale de piaţă.

Nu se poate spune că această politică favorizează o minoritate restrânsă, deoarece interesele agricole nu sunt nicidecum uniforme. Fermierii specializaţi în produse lactate nu sunt interesaţi de menţinerea unui preţ ridicat la cereale; dimpotrivă, ei ar prefera un preţ scăzut la acest produs. Fermierii specializaţi în produse avicole doresc un preţ redus pentru nutreţul păsărilor. Există numeroase interese speciale incompatibile în cadrul acestui grup. Şi cu toate acestea, diplomaţia abilă a manevrelor politice din congres face cu putinţă ca anumite grupuri restrânse să dobândească privilegii pe seama majorităţii.

Un caz deosebit de interesant în Statele Unite este cel al zahărului. Poate că doar un american din cinci sute este interesat de ridicarea preţului la zahăr. Probabil că 499 din 500 doresc reducerea preţului la zahăr. Cu toate acestea, politica Statelor Unite este dedicată, prin tarife vamale şi alte reglementări speciale, ridicării preţului la zahăr. Această politică nu este dăunătoare doar intereselor acelor 499 care sunt consumatori de zahăr; ea crează de asemenea o problemă de politică externă extrem de dificilă pentru Statele Unite. Ţelul politicii externe este cooperarea cu toate celelalte republici americane, dintre care unele sunt interesate în vânzarea de zahăr către Statele Unite. Ele ar dori să vândă cantităţi mai mari de zahăr.

Această împrejurare ilustrează felul cum interesele grupurilor de presiune pot determina chiar şi politicile externe ale unor ţări.

De ani de zile numeroşi autori din întreaga lume scriu despre democraţie, despre guvernul reprezentativ, popular. Ei se plâng de neajunsurile acesteia; dar democraţia pe care o critică ei nu este decât acel tip de democraţie în care politica ce guvernează ţara este intervenţionismul.

Astăzi îi putem auzi pe unii spunând: "În prima parte a secolului al XIX-lea, în adunările legislative ale Franţei, Angliei, Statelor Unite şi ale altor ţări se ţineau discursuri despre marile probleme ale omenirii. Se purtau lupte împotriva tiraniei, pentru libertate şi pentru cooperarea cu toate celelalte ţări libere. Dar acum adunările legislative au devenit mai pragmatice!"

Sigur că am devenit mai pragmatici; astăzi oamenii nu mai vorbesc despre libertate: ei vorbesc despre preţuri mai ridicate la alune. Dacă acesta este pragmatism, atunci sigur că adunările legislative s-au achimbat considerabil, dar nu în bine.

Aceste schimbări politice, consecinţe ale intervenţionismului, au redus considerabil puterea naţiunilor şi a reprezentanţilor lor de a rezista aspiraţiilor dictatoriale şi manevrelor tiranice.

Reprezentanţii din adunările legislative, a căror singură grijă este să satisfacă alegătorii care doresc, de pildă, un preţ ridicat la zahăr, lapte şi unt, şi un preţ scăzut la grâu (obţinut prin subvenţii guvernamentale), nu pot reprezenta populaţia decât într-o manieră extrem de inadecvată; ei nu pot reprezenta niciodată întregul electorat.

Alegătorii care agrează asemenea privilegii nu realizează că există, de asemenea, şi oponenţi care solicită măsuri contrare şi care îi împiedică pe reprezentanţii lor să atingă un succes deplin.

Acest sistem duce, de asemenea, la creşteri neîncetate ale cheltuielilor publice, pe de o parte şi sporeşte, pe de altă parte, dificultatea prelevării de impozite.

Reprezentanţii acestor grupuri de presiune solicită numeroase privilegii speciale pentru interesele lor, însă nu doresc să-şi încarce susţinătorii cu poveri fiscale prea grele.

Ideea că legislatorul reprezintă nu întreaga naţiune, ci numai interesele speciale din districtul în care a fost ales, n-a aparţinut fondatorilor sistemului modern de guvernare constituţională, din secolul al XVIII-lea, ci este una din consecinţele intervenţionismului.

Ideea originară era că fiecare membru al corpului legislativ trebuie să reprezinte întreaga naţiune. El nu era ales într-un district anume decât fiindcă acolo era cunoscut şi desemnat de oamenii care aveau încredere în el.

Dar nu exista intenţia ca el să acceadă la guvernare pentru a dobândi ceva anume pentru alegătorii săi, pentru ca el să solicite o şcoală sau un spital nou sau un azil - şi să determine prin aceasta un spor considerabil de cheltuieli guvernamentale în districtul său.

Politica grupurilor de presiune este explicaţia faptului că este aproape imposibilă stoparea inflaţiei, pentru toate guvernele.

Îndată ce oficialităţile alese încearcă să restrângă cheltuielile statului, să le limiteze, cei ce susţin interesele speciale, cei ale căror avantaje provin din segmente speciale ale bugetului, declară că un anumit proiect nu poate fi realizat sau că un altul trebuie realizat.

Desigur, dictatura nu este o soluţie pentru problemele economice, după cum nu este nici pentru problemele libertăţii. Un dictator poate face iniţial tot felul de promisiuni dar, fiind un dictator, el nu se va ţine de promisiuni.

În schimb el va suprima imediat libertatea de expresie, astfel încât ziarele şi parlamentarii să nu poată reaminti opiniei publice - după zile, luni sau ani - că afirmaţiile sale din prima zi de dictatură sunt diferite de cele de mai târziu.

Văzând declinul libertăţii survenit astăzi în atâtea ţări, gândurile ni se îndreaptă către dictatura teribilă la care a fost supusă recent o ţară de proporţiile Germaniei. Aşa se face că lumea vorbeşte astăzi despre decăderea libertăţii şi despre declinul civilizaţiei.

Unii afirmă că, în cele din urmă, toate civilizaţiile trebuie să se prăbuşească în ruine şi să se dezintegreze. Există susţinători eminenţi ai acestei idei. Unul dintre ei era profesorul german Spengler, iar un altul, mult mai bine cunoscut, istoricul englez Toynbee. Ei afirmă că civilizaţia noastră este, de acum, bătrână. Spengler obişnuia să compare civilizaţiile cu plantele, care cresc şi cresc, dar a căror viaţă îşi atinge în cele din urmă sfârşitul. La fel stau lucrurile, spune el, şi cu civilizaţiile. Asemuirea metaforică a civilizaţiilor cu plantele este întru totul arbitrară.

Mai întâi, pentru că este foarte dificil să distingem, în istoria omenirii, diverse civilizaţii independente.

Civilizaţiile nu sunt independente; ele sunt interdependente, ele se influenţează unele pe altele neîncetat. De aceea, nu putem vorbi despre declinul unei anumite civilizaţii aşa cum vorbim despre moartea unei anumite plante.

Dar chiar şi dacă respingem doctrinele lui Spengler şi ale lui Toynbee, rămâne încă o comparaţie foarte răspândită: comparaţia între civilizaţiile decadente.

Este cu siguranţă adevărat că în secolul al doilea e.n., Imperiul Roman cultiva o civilizaţie extrem de înfloritoare, că în acele părţi ale Europei, Asiei şi Africii aflate sub dominaţie romană, exista un grad foarte înalt de civilizaţie. Exista, de asemenea, un foarte înalt grad de civilizaţie economică, întemeiată pe un anumit grad de diviziune a muncii.

Deşi ne apare întru totul primitivă în comparaţie cu nivelul nostru de trai contemporan, ea era totuşi remarcabilă. Ea a făcut cu putinţă cel mai înalt grad de diviziune a muncii atins vreodată înaintea capitalismului modern. Nu este mai puţin adevărat că această civilizaţie s-a dezintegrat, îndeosebi în secolul al treilea.

Această dezintegrare survenită din interiorul Imperiului Roman i-a făcut pe romani neputincioşi să reziste agresiunilor externe. Deşi agresiunile nu erau mai rele decât cele cărora le rezistaseră romanii în mod repetat în secolele anterioare, ei nu le-au mai putut face faţă după cele întâmplate în cadrul imperiului.

Ce anume se întâmplase? Care era problema? Ce a determinat oare dezintegrarea unui imperiu care, în toate privinţele, atinsese cel mai înalt grad de civilizaţie care a existat vreodată înaintea secolului al XVIII-lea?

Adevărul este că elementul care a distrus această civilizaţie antică a fost unul similar, aproape identic cu pericolele care ameninţă civilizaţia noastră astăzi: pe de o parte era intervenţionismul, iar pe de alta, inflaţia.

Intervenţionismul Imperiului Roman consta în faptul că politicile sale, urmându-le pe cele greceşti, care le precedaseră, nu se abţineau de la controlul preţurilor. Acest control al preţurilor a fost moderat, practic neînsemnat, deoarece vreme de secole nu a urmărit să reducă preţurile sub nivelul pieţei.

Dar când inflaţia a început, în secolul al treilea, sărmanii romani nu dispuneau de mijloacele noastre tehnice de sporire a masei monetare.

Ei nu puteau să tipărească bani, ci erau siliţi să deterioreze compoziţia monedei, iar acest sistem inflaţionar era cu mult inferior celui actual, care - prin mijlocirea tiparniţei moderne - poate distruge valoarea monedei fără dificultate.

Dar era suficient de eficace pentru a determina aceleaşi rezultate pe care le-ar fi produs controlul preţurilor, deoarece preţurile pe care le tolerau autorităţile au rămas acum inferioare preţurilor potenţiale ale diverselor bunuri, determinate de inflaţie.

Rezultatul a fost, desigur, că volumul de hrană furnizat oraşelor a scăzut, iar cetăţenii oraşelor s-au văzut siliţi să se întoarcă la ţară şi la viaţa de agricultori.

Romanii n-au înţeles câtuşi de puţin ce se întâmplă. Nu aveau cum să înţeleagă. Ei nu dezvoltaseră instrumentele mentale necesare pentru a interpreta problemele diviziunii muncii şi consecinţele inflaţiei asupra preţurilor pieţei. Însă faptul că această inflaţie monetară, că această deteriorare a monedei este un lucru rău, faptul acesta îl cunoşteau desigur foarte bine.

În consecinţă, împăraţii au decretat legi împotriva acestor fenomene. Existau legi care interziceau locuitorilor oraşelor să se mute la ţară, dar asemenea interdicţii erau ineficiente.

Oamenii nu aveau nimic de mâncare la oraş şi piereau de inaniţie; nici un fel de lege nu-i putea împiedica să părăsească oraşul şi să se îndrepte, din nou spre agricultură.

Orăşeanul nu mai putea să lucreze într-o industrie urbană de procesare, ca artizan. Şi, după dispariţia pieţelor din oraşe, nimeni nu mai putea cumpăra nimic acolo.

Constatăm astfel că, începând din secolul al treilea, oraşele romane au intrat în declin şi că diviziunea muncii a devenit mai puţin intensivă decât fusese înainte. În cele din urmă, a apărut sistemul medieval al gospodăriilor autarhice, aşa numitele "villa," menţionate în legile de mai târziu.

De aceea, dacă unii compară condiţiile de azi cu cele din Imperiul Roman şi afirmă: "Ne aşteaptă aceeaşi soartă," ei nu vorbesc întru totul fără temei.

Se pot găsi anumite aspecte similare. Dar există de asemenea şi diferenţe enorme.

Aceste diferenţe nu ţin de structurile politice care predominau în partea a doua a secolului al treilea. Pe vremea aceea, câte un împărat era asasinat în medie la fiecare trei ani, iar asasinul său, sau cel care-i cauzase moartea, îi devenea succesor. După alţi trei ani, în medie, pe noul împărat îl aştepta aceeaşi soartă. Când în anul 284 Diocleţian devenea împărat, el a încercat câtva timp să reziste declinului, însă fără succes.

Există diferenţe enorme între condiţiile de astăzi şi cele care existau în vremea romanilor, diferenţe care ţin de faptul că măsurile care au determinat dezintegrarea Imperiului Roman nu erau premeditate. Ele nu erau, aş spune, rezultatul unor doctrine reprobabile sistematizate.

Prin contrast însă, ideile intervenţioniste, socialiste şi inflaţioniste din vremurile noastre au fost urzite şi sistematizate de către scriitori şi profesori. Şi ele sunt predate în colegii şi universităţi. Aţi putea spune: "Astăzi situaţia este mult mai rea." Eu aş răspunde: "Nu, nu este mai rea." Este, cred eu, mai bună, fiindcă ideile pot fi combătute prin alte idei. În vremea împăraţilor romani nimeni nu punea la îndoială dreptul guvernului de a stabili preţuri maximale şi caracterul benefic al acestor politici. Nimeni nu contesta lucrurile acestea.

Dar astăzi, când avem şcoli şi profesori şi cărţi care le recomandă, realizăm perfect că este vorba de o problemă care trebuie discutată. Toate ideile acestea dăunătoare de care suferim astăzi, care au determinat caracterul atât de nociv al politicilor noastre, au fost elaborate de către reprezentanţii mediilor noastre academice.

Un ilustru autor spaniol scria despre "revolta maselor". Trebuie să fim extrem de precauţi când alegem termenii pe care-i întrebuinţăm, deoarece revolta aceasta nu a fost făcută de mase: a fost făcută de intelectuali.

Iar intelectualii aceştia, care au dezvoltat aceste doctrine, nu făceau parte din rândul maselor. Marxismul pretinde că doar proletarii au idei bune şi că mintea proletară a zămislit socialismul, însă toţi autorii socialişti, fără excepţie, erau burghezi, în accepţiunea socialistă a termenului.

Karl Marx nu a apărut din rândurile proletariatului. A fost fiu de avocat. El n-a trebuit să muncească pentru a putea merge la universitate. El a studiat la universitate în aceleaşi condiţii în care studiază astăzi fiii oamenilor înstăriţi. Ulterior, pentru tot restul vieţii sale, el a fost susţinut de prietenul său Friedrich Engels, care - manufacturier fiind - făcea parte din cea mai rea categorie de "burghezi," conform ideilor socialiste. În limbaj marxist, el era un exploatator.

Tot ce se întâmplă în zilele noastre în sfera socială este rezultatul unor idei. Cele bune şi cele rele. Ceea ce este necesar este ca ideile rele să fie combătute. Trebuie să combatem tot ceea ce ne displace în viaţa publică. Ideilor eronate trebuie să le substituim idei mai bune.

Trebuie să respingem cu argumente doctrinele care promovează violenţa sindicală.

Trebuie să ne opunem confiscării proprietăţii, controlului preţurilor, inflaţiei şi tuturor relelor acestora de care suferim.

Ideile şi numai ideile pot lumina întunericul. Ideile acestea trebuie aduse în atenţia publicului, într-un mod care să-l convingă. Trebuie să-i convingem pe oameni că aceste idei sunt cele corecte şi nu cele greşite. Marea epocă a secolului al XIX-lea, marile realizări ale capitalismului, au fost rezultatul ideilor economiştilor clasici, ale lui Adam Smith şi David Ricardo ale lui Bastiat şi ale altora.

Nu avem nevoie de nimic altceva decât de înlocuirea ideilor rele prin idei mai bune.

Aceasta, sper şi cred, va fi realizarea tinerei generaţii. Civilizaţia noastră nu este condamnată la pieire cum afirmă Spengler şi Toynbee.

Civilizaţia noastră nu va fi cucerită de spiritul Moscovei. Civilizaţia noastră trebuie să supravieţuiască şi va supravieţui. Va supravieţui graţie ideilor mai bune decât cele ce guvernează astăzi cea mai mare parte din lume, iar ideile acestea mai bune vor fi dezvoltate de tânăra generaţie.

Consider că un semn foarte bun este faptul că, în vreme ce acum cincizeci de ani, practic nimeni în lume nu avea curajul să spună nimic în favoarea unei economii libere, avem astăzi, cel puţin în câteva ţări avansate, instituţii care sunt centre de propagare a libertăţii economice, cum ar fi, de exemplu, acest "Centro" din ţara dumneavoastră, care m-a invitat la Buenos Aires, ca să rostesc câteva cuvinte în acest mare oraş.

Nu puteam să spun multe despre lucrurile acestea importante. Şase lecţii pot reprezenta foarte mult pentru un auditoriu, dar ele nu ajung pentru a dezvolta întreaga filozofie a unui sistem economic liber şi, în nici un caz, pentru a dovedi falsitatea tuturor neroziilor care s-au scris în ultimii cincizeci de ani cu privire la chestiunile economice de care ne ocupăm.

Sunt extrem de recunoscător acestui centru pentru că mi-a oferit posibilitatea de a mă adresa unui auditoriu atât de distins şi sper că în câţiva ani numărul celor ce susţin ideile libertăţii în ţara aceasta şi în alte ţări, va creşte considerabil. Eu însumi am deplină încredere în viitorul libertăţii, atât politic cât şi economic.