„Doreşte actuala majoritate parlamentară
să destrame teritorial România?”
În 10 februarie recent, „pe neobservate”, aşa cum
îşi doreşte Marko Bela, senatorii Puterii au lăsat să treacă pe sub nasul
Opoziţiei proiectul legii unei noi regionalizări a României, pus în operă de
UDMR. Fără e explica de ce actualele opt regiuni de dezvoltare nu sunt bune,
fără nici o presiune din partea UE şi aparent fără nici o logică, liderii
udemerişti au continuat practicarea a ceea ce ştiu ei cel mai bine:
şantajul.
Din confruntarea cu partidele româneşti ahtiate
după putere, astăzi, ca şi ieri şi alaltăieri, organizaţia cu rol de partid
etnic a ieşit întotdeauna învingătoare. Pas cu pas, urmărindu-şi programul şi
„viziunea” pe termen lung, UDMR a şantajat tot ce se putea, a obţinut tot ce
şi-a dorit, a aplicat întregul „arsenal istoric” al gherilei etno-centriste,
separatiste, autonomiste. Cu o doză uriaşă de aroganţă şi sfidare, liderii
aşa-zişi „europeni” ai maghiarimii din România au avut curajul să propună
guvernanţilor de la Bucureşti refacerea hărţii tragice din 1940, când pumnalul
horthysto-hitleristo-mussolinian a fost înfipt în trupul Transilvaniei. Cum
această sfidare nu e de ajuns pentru îndeplinirea planurilor autonomiste, UDMR
face presiuni asupra guvernanţilor să treacă, în paralel, şi Legea Minorităţilor
prin asumarea răspunderii guvernului – metoda prin care guvernul Boc a dăruit de
curând liderilor udemerişti istoria şi geografia în limba maghiară, precum şi o
întinsă listă cu discriminări pozitive în învăţământ. În acest mod, şefii celei
mai însemnate minorităţi etnice din România obţin supra-drepturi orientate făţiş
spre separatism etnic şi chiar spre anularea de facto a unirii Transilvaniei cu
Tara Mamă. Ne aflăm, practic, în stare de „alarmă la vedere”, cum se spune în
aviaţie, deoarece UDMR nu mai face nici măcar un minim de efort pentru a-şi
masca intenţiile. În acest context, de o gravitate extremă pentru destinul
statului naţional unitar român, am considerat necesar să aflăm opinia unuia
dintre marii istorici de la Academie, profesorul Dinu C. Giurescu.
„Potrivit Legii Educaţiei, 92% dintre
elevii români au mai puţine drepturi decât 8% dintre elevii
minorităţilor”
- „Repetabila alianţă” dintre UDMR şi
partidele care s-au perindat până acum la putere, împlineşte, azi-mâine, 20 de
ani. Cum vedeţi, domnule profesor, această evoluţie?
- După 1990, minorităţile etnice, indiferent de
numărul lor, au obţinut un statut extrem de generos, având, printre altele,
reprezentanţi în parlament în mod automat. Se detaşează la mare distanţă
maghiarii, conduşi de UDMR – o entitate cu un statut nedefinit: nici partid
politic, nici organizaţie neguvernamentală. Nu contează însă dacă este sau nu
partid politic. Interesant este să urmărim ce a obţinut UDMR participând la
toate legislaturile şi aproape la toate guvernele. Vă spun de pe acum: nu am
nimic împotrivă dacă UDMR participă la guvernul central; ei au oameni bine
pregătiţi, trebuie să recunoaştem, iar mulţi din generaţia mai bătrână, nu din
cea tânără, vorbesc bine româneşte. Ca urmare, pot să aibă o contribuţie
pozitivă la gospodărirea treburilor ţării. Unde încep lucrurile să se strice
este acolo unde această organizaţie încearcă să obţină mai multe drepturi decât
marea majoritate a românilor. O să mă refer la un domeniu pe care îl cunosc mai
bine: Legea Educaţiei. Această lege îi împarte pe şcolari în două mari
categorii: 92% din elevii români de şcoală generală şi liceu au mai puţine
drepturi decât 8% din elevii minorităţilor. Foarte bine că tineretul minoritar
are drepturi multe, dar vreau ca aceleaşi drepturi să fie extinse şi asupra
românilor. Atunci suntem de acord. Dar ca majoritatea să fie discriminată
negativ în favoarea minorităţii e un lucru pe care nu-l înţeleg. Nu înţeleg cum
o şcoală cu numai 5-6 elevi maghiari continuă să funcţioneze, în timp ce o
şcoală cu 10-15 elevi români se închide. Cea dintâi capătă personalitate
juridică, în timp ce a doua nu. O anomalie! O lege foarte greu de înţeles. Al
doilea exemplu: niciunul dintre cele 23 de „principii directoare” ale legii nu
face trimitere la necesitatea cunoaşterii istoriei, creaţiei şi civilizaţiei
româneşti. În schimb, când e vorba de minoritari, se spune explicit că trebuie
să cunoască istoria, tradiţiile, civilizaţia comunităţii respective. De acord să
cunoască ei, dar de ce nu şi noi? Mai mult, istoria este acceptată ca materie a
„bacalaureatului naţional” numai la clasele umaniste, iar manualul de clasa a
XII-a nu se mai numeşte „Istoria românilor”, ci, simplu, „Istorie”. Cui îi e
ruşine de istoria românilor? Curioasă scăpare…
- De ce credeţi că i-au tăiat pe „români” din
titlul manualului?
- Ca să se piardă identitatea naţională a
românilor. O spun cu toată seriozitatea, cu deplină răspundere: mai multe fapte
asemănătoare merg către acest scop. Tineretul să nu mai aibă conştiinţa
apartenenţei la un neam. Să fie un tineret de ăsta, euro-atlantic, axat pe
valori precum mall-uri, vacanţe, călătorii, braking news, vibe radio etc. Pentru
minorităţi, vom avea însă manuale diferite, în limbile lor materne. În acest caz
mă întreb de ce? Credeţi c-o să cunoască mai bine istoria şi geografia
României, dacă le-o traducem în maghiară sau germană? Mi se pare extrem de
stranie această prevedere. Dacă vorbim, în context, de Tirolul austriac, atât de
des invocat de UDMR, cred că germanii din Italia (din Tirol) ar fi foarte miraţi
dacă, într-o zi, li s-ar spune că vor învăţa istoria Italiei în limba germană,
şi nu în italiană, cum se întâmplă în prezent. Ar fi uimiţi să audă că limba
italiană, limba statului în care trăiesc, le este predată ca limbă străină, cum
se întâmplă cu limba română în şcolile maghiare de la noi. Am senzaţia că toate
aceste revendicări ale UDMR, satisfăcute „la moment” de majoritatea românească
şantajabilă, tind la o separare completă a minorităţii maghiare de majoritatea
românească: „Nu mai vreau să am de a face cu dumneata! Nici în educaţie, nici
teritorial, nici ca simboluri, nimic. Să ne separăm!” Bine, dar totuşi trăim
într-un stat care are graniţe recunoscute internaţional, un stat naţional ce
vine din istorie, sunt realităţi pe care nu le putem nega… „Ei, bine: noi vrem
separare!” Aici mergem… Si-mi pun întrebarea: domnilor de la UDMR, doriţi ca
această separare, să-i zicem culturală, să ducă la o separare teritorială?
Întrebare retorică, se înţelege…
„În viziunea UDMR judeţele ar urma să
dispară”
- Prin Senat a trecut o lege hoţească, prin
care UDMR urmăreşte să-şi decupeze din România propria ţară, mergând pe
graniţele trasate în 1940 de criminalii de război Horthy Miklos, Benito
Mussolini şi Adolf Hitler. Cât este de grav acest lucru, domnule
academician?
- Pornind de la Regulamentul Parlamentului
European şi al Consiliului European, Guvenul Român a iniţiat şi Parlamentul a
aprobat Legea nr. 315/2004, privind dezvoltarea regională, stabilind opt regiuni
de dezvoltare şi păstrând împărţirea pe judeţe. În 2009, senatorii şi deputaţii
UDMR au înaintat Senatului o propunere legislativă pentru „modificarea şi
completarea Legii 315/2004″. Propunerea constă în formarea a 16 regiuni şi 5
macroregiuni de dezvoltare, în locul celor 8 existente în prezent. Expunerea de
motive nu explică de ce împărţirea pe cele 8 regiuni de dezvoltare din 2004 ar
trebui înlocuită. De notat că denumirea de „judeţ” nu apare nicăieri în
propunerea UDMR, ceea ce înseamnă că judeţele ar urma să dispară. Mai mult, cele
16 regiuni de dezvoltare reprezintă o fază intermediară, cu o durată de 3 ani,
spre cele cinci macroregiuni, obligatorii, speră UDMR, din 2013. Desfiinţarea
judeţelor ar fi un unicum în Uniunea Europeană, unde asemenea unităţi
teritoriale de bază există în continuare, în toate ţările. Între cele 16
proiectate regiuni de dezvoltare, la nr. 14 figurează „Covasna-Harghita-Mureş”,
fiind astfel reconstituită teritorial, pe baze etnice, fosta „Regiune autonomă
maghiară” din anii 1952-1958. Insă aspectul cel mai grav existent în propunerea
UDMR priveşte Macroregiunea de nord, trasată pe aceeaşi graniţă cu cea atribuită
Ungariei prin „arbitrajul” puterilor Axei din august 1940. Să fie o simplă
coincidenţă? De ce n-au redesenat graniţele din 1916, că tot acelaşi lucru ar fi
fost? Coroborată cu Legea Statutului Minorităţilor şi cu Legea Educaţiei,
regionalizarea „marca UDMR” urmăreşte clar desprinderea părţii de nord şi
nord-vest a Transilvaniei, cu o suprafaţă de peste 50.000 de kilometri patraţi,
de sub suveranitatea statului român. Cred însă că nu se va ajunge aici dacă
românii vor reacţiona pentru apărarea individualităţii şi drepturilor lor,
respectând în acelaşi timp toate preceptele UE.
„Nu este prea complicat să se constituie
un <nou stat> pe teritoriul unui stat european”
- Care ar putea fi urmările manevrelor
udemeriste?
- Evenimente relativ recente (vezi fosta
Iugoslavie) au demonstrat că nu este prea complicat să se constituie un „nou
stat” pe teritoriul unui stat european, fie prin mijloace militare, fie altele,
cu concursul susţinut al mass-mediei internaţionale. Este un posibil precedent
care, adaptat, poate fi invocat şi pus în practică şi în România. Anume o
detaşare de facto, prin regionalizare şi mijloace economice (investiţii mari)
menite să arate tuturor locuitorilor avantajele noii împărţiri teritoriale.
- Cum a fost posibil ca Senatul să adopte
propunerea prin aprobare tacită?
- Printr-o manevră iniţiată de liderul
majorităţii PDL din Senat. Fapt e că o propunere de împărţire a României pe
regiuni a trecut de una dintre Camere fără să fi avut loc nici un fel de
dezbatere şi nici un fel de discuţie în public, fiind totuşi vorba de o
chestiune de interes naţional şi care priveşte destinul a milioane de cetăţeni
români. Până şi regimul comunist a fost mai… democratic la acest capitol decât
autorităţile actuale. Când Ceauşescu a renunţat, în 1968, la împărţirea în
raioanele şi regiunile de tip sovietic, propunerea de revenire la judeţe a fost
publicată în presă, cu harta respectivă, spre dezbatere publică. Iar
definitivarea, atunci, în 1968, a ţinut seamă şi de opiniile venite din public,
ca, de exemplu, constituirea a două judeţe, Brăila şi Galaţi, în locul unuia
singur, cum doreau iniţial tovarăşii. Asta a fost atunci. Dar e posibil oare ca,
într-un sistem cu mai multe partide şi presă liberă, constituirea unor noi
regiuni de dezvoltare, cu consecinţe ce pot duce foarte departe, să treacă pe
tăcute, pe furiş, ascunsă cu totul opiniei publice?! Ne întrebăm pe bună
dreptate: doreşte actuala majoritate parlamentară – PDL, UDMR, UNPR şi
minorităţi – să destrame teritorial România?